De la Memorie şi cunoaştere locală

Salt la: Navigare, căutare

Cuprins

[modifică] Înființarea primului muzeu în aer liber din România (01.06.1929)

După realizarea statului unitar român în 1918, în Transilvania, și mai ales la Cluj, au fost înființate numeroase instituții culturale românești. Între acestea se numără și Parcul Etnografic înființat în 1929 (cunoscut de clujeni mai ales ca Muzeul satului sau Muzeul în aer liber din Cluj sau Parcul Hoia). Amplasat lângă pădurea Hoia, una dintre cele mai mari și bogate păduri ale Clujului, acest muzeu a fost fondat la inițiativa profesorului Romulus Vuia, cel care a propus și înființarea Muzeului Etnografic din Cluj, cu șapte ani mai devreme, fiind totodată, primul muzeu de acest fel din România.

Apariția muzeului cunoaște practic 2 etape: una la 1 iunie 1929, când prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor se decide înființarea unei secții a Muzeului Etnografic al Ardealului sub forma unui Parc Naţional, și alta, la 5 aprilie 1932, când tot ansamblul, cu prima parte înființată în 1922 și a doua, în 1929, a fost recunoscut oficial prin lege.

Dispunând încă de la început de o suprafață destul de generoasă, de 75 de ha, întemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a imaginat și pus în practică o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de ţărani, antrenaţi în activităţi economice tradiţionale. Noile exponate urmau să provină din majoritatea zonelor Transilvaniei, fie în urma unor achiziții, fie prin donații particulare. Astfel, aici au ajuns imediat după înființare, o casă din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), o Troiţă din Lupşa (1931), o gospodărie din Telciu (1932) - donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse tradiționale din Transilvania.

Exponatele au fost selectate riguros, cu discernământ şi probitate ştiinţifică, în urma unor îndelungate campanii de cercetare, de către trei generaţii de muzeografi etnografi, stimulaţi de devotamentul profesional al unor personalităţi marcante, de talia regretatului Valeriu Butură, construcţiile expuse - majoritatea datate prin inscripţii - se numără printre cele mai vechi şi mai valoroase monumente de arhitectură din patrimoniul etnografic al României.

Încă de la înființare, Parcul Etnografic din Cluj a fost aranjat să ofere vizitatorilor mostre din realitatea rurală a Transilvaniei, în cadrul a două sectoare (în unele perioade, chiar patru): Instalații tehnice, în număr de 30, și Ateliere meșteșugărești, grupate în 6 case-atelier. Primul sector include instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti databile în perioada secolelor XVIII-XX, care ilustrează tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului şi a fierului, de obţinere a aurului, de prelucrare a ţesăturilor de lână, a lutului, a pietrei, de măcinare a cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil. Al doilea sector conţine gospodării ţărăneşti tradiţionale reprezentative pentru zone etnografice distincte din Transilvania, cuprinzând construcţii datate în perioada secolelor XVII-XX, echipate cu întregul inventar gospodăresc necesar.

[modifică] Bibliografie

  1. Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei : serie nouă : 75 de ani : 1922-1997 / Tiberiu Graur. - Cluj-Napoca : Editura Mediamira, 1997, 355 p., ISBN 973-9358-08-X
  2. Locuri pentru minte și inimă : Cluj-Napoca / Dan Trif. - Cluj-Napoca : Editura Amprenta, 2007, 190 p.