|
|
Lectura şi biblioteca publică la Cluj |
Cuvânt înainte
La început de mileniu
trei, românii nu au încă o mare enciclopedie naţională, un dicţionar
tezaur încheiat, o istorie de la origini până în prezent a vreunui domeniu
capital. Altfel spus, nu au o arhivă pusă la punct, oricând
fondatoare printr-o lucid slujită exigenţă actuală. Absenţa
acestor instrumente e tot mai acut resimţită astăzi –, căci
nici un calculator nu inventează singur informaţia legitimatoare.
Nenumăratele monografii parţiale – în spaţiu şi timp – sunt
tot atâtea încercări locale de a suplini o lipsă şi de a pregăti,
totodată, remedierea ei cât mai curând cu putinţă.
Publicarea unei cărţi despre biblioteca şi lectura publică clujeană este, din mai multe puncte de vedere, utilă şi firească. Ea se înscrie în fenomenul descris mai sus şi acoperă un gol. O face punând la lucru toate izvoarele şi adunând laolaltă toată informaţia. Pe de altă parte, biblioteca publică clujeană, în organizarea ei autonomă, a împlinit o jumătate de secol de existenţă. O privire retrospectivă e absolut în firea lucrurilor. Viitorul nu este posibil fără o matură evaluare a tot trecutului. În fine, să descrii în detaliu viaţa unei biblioteci publice tradiţionale poate avea, astăzi, cel puţin două rosturi: pe de-o parte, acela al conservării unei „specii” pe cale de dispariţie şi, pe de altă parte, acela de manifest în favoarea „cetitului” ca dimensiune umană, aş zice, funciară.
Era informaţională, s-a
spus, presupune ieşirea din izolare. O analiză atentă a societăţii
contemporane arată că, dimpotrivă, acumularea în reţea mondială
a informaţiilor conduce la intrarea în izolare mondială. Că
„satul planetar” nu are nici unul dintre atributele satului tradiţional în
afara aparentei transparenţe – toţi ştiu (pot şti) totul
despre toţi. Numai că, foarte la îndemână şi fără
rest, ştirea despre celălalt nu mai interesează şi încetează
a fi fondatoare. În era internetică, pierderea de sine şi pierderea
de celălalt se adâncesc imprevizibil şi, poate, crizic, în paralel cu
nevoia dintotdeauna de socializare secondată de bănuiala că
socializarea virtuală conţine o cantitate greu digerabilă de
fals. Formula din anii ’80 lansată de W. Naisbitt – high tech, high touch – e din ce în ce mai îndoielnică:
tehnica înaltă nu vindecă automat de singurătate. Într-o ţesătură
mondială de calculatoare atoateştiutoare, omul se simte împins la
periferie şi redus, cum prevesteşte Andrei Codrescu într-un număr
din „Dilema” despre „Starea
bibliotecilor”, la condiţia de furnizor de curent electric. Zumzetul
informaţional, tot mai dens, pare să se descurce fără participare
umană. Fireşte, era internetică intră în mersul destinal al
omenirii. Ea nu poate fi oprită şi nici nu trebuie. Foloasele sunt
(pot fi) imense. Atâta doar că cititorul tradiţional, cel retras în
colţul lui tainic cu o carte pe genunchi, lăsat în voia unui ritual
care-i pretindea participare, căutare, interpretare, înfruntare a distanţei,
e înlocuit de omul cu ochii aţintiţi pe ecranul calculatorului,
hipnotizat de căutări şi interpretări de-a gata, amăgit
cu ştergerea tuturor distanţelor. Sigla unei colecţii franţuzeşti
reprezenta, în ombre chinoise, un ins
aşezat tacticos, cufundat între filele unei cărţi. Deasupra lui,
„firma”: Le promeneur. Mă tem că
navigatorul pe Internet, luat de val, nu mai poate fi numit „plimbăreţul”.
Interfaţa îi refuză tihna şi adâncimea răsfoirii. Tot mai
mulţi recunosc că, în cele din urmă, şi cea mai modestă
bibliotecă publică ori personală conţine mai multe idei
valoroase decât toată televiziunea şi chiar decât Internetul. Căci
e vorba despre informaţia într-adevăr necesară unui om, cea
valorantă, personalizată şi rodnică. În acelaşi număr
din „Dilema”, antropologul John R. Postill punea schimbarea exclusiv în
seama oamenilor şi a instituţiilor lor, tehnologiile fiind doar o
componentă a acestor instituţii. Căci „Internetul nu poate răspunde
nici măcar nevoilor de lectură ale unui elev de liceu”. De aici
concluzia că „una dintre cele mai vechi organizaţii media din lume –
biblioteca – şi cea mai utilă instituţie a sa – studiul
independent în bibliotecă – sunt premisele esenţiale, minimul necesar
pentru o persoană ca ea să înveţe în această aşa-zisă
eră electronică.”
*
Am făcut acest ocol pentru a
explica nota nostalgică a rândurilor de mai jos – schiţa întâlnirii
mele cu biblioteca publică clujeană. Am lucrat ca bibliograf cinci
ani. Veneam din învăţământul universitar, iar lectura îmi era amănunt
biografic de la vârsta de patru ani. Bibliotecile mi-au fost mereu a doua casă,
însă nu mă mai găsisem niciodată atât de „slobozită”
în voia mea în depozite cu sute de mii de cărţi. Primele săptămâni
au fost euforic-năuce. În fiecare colţ de raft descopeream comori şi
mă surprindeam numărându-mi zilele ca să văd dacă or să-mi
ajungă pentru atâtea lucruri de citit. Serviciul bibliografic se afla în
aceeaşi încăpere cu cel de prelucrare. Aşadar, toate cărţile
noi mi se perindau prin faţă, ştiam tot ce apare în ţară.
Se comanda măcar un exemplar din fiecare apariţie, iar tipăriturile
clujene intrau toate, automat, în fondul bibliotecii. Nu mai pot spune asta
pentru anii din urmă. Nu doar că numărul editurilor şi, în
consecinţă, al titlurilor apărute a crescut uluitor, lucru
foarte bun din multe puncte de vedere, dar nu mai respectă nimeni
nesmintit obligaţia de a informa măcar marile biblioteci asupra
tuturor apariţiilor editoriale...
Revenind, bibliotecarii
(bibliotecarele, mai bine zis) m-au adoptat rapid şi, aş zice, pentru
totdeauna. Cei de la „judeţeană” îmi sunt cei mai buni prieteni până
azi – la ei (ele) apelez de câte ori vreau să aflu ceva. Cărţile
mele acolo s-au scris, printre rafturile tot mai înţesate ale Bibliotecii
Judeţene. Viaţa printre cărţi a fost de la început una
privilegiată, iar umbrele, fireşti între oameni, toate trecătoare.
Traian Brad a adus cu el în
bibliotecă nu doar dragostea lui aproape copilărească pentru
miracolul cărţii, ci şi dorinţa de a face şi
priceperea de a face bine printr-o colaborare permanentă cu toţi
ceilalţi. Fiecare victorie în războiul cu birocraţia aşeza
biblioteca în locul ei cuvenit, de instituţie-focar, greu de trecut cu
vederea într-o societate în progres. Despre tot ce s-a făcut şi
continuă să se facă, volumul de faţă oferă toate
detaliile. Aş vrea să evoc aici doar câteva repere din propria
experienţă de bibliotecar. N-am să pomenesc „misiunile”
culturale în şcoli, instituţii, întreprinderi, în Cluj şi în
localităţile judeţului – adevărate acţiuni de Şcoală
Ardeleană, reuşind să ocolească abil schemele oficiale.
Anul 1989 a fost, pentru mine, anul cel mai plin. Traian Brad, urmărit de
manifestul-testament al lui Noica, izbutise să obţină fondurile
necesare pentru fotocopierea la Cluj a Caietelor
eminesciene. Le-am parcurs filă cu filă. Primăvara lui ’89 a
fost închinată manuscriselor – peste zece mii de pagini reproduse în
colaborare cu Biblioteca Centrală Universitară. În iunie, Biblioteca
Judeţeană îşi lua în sarcină organizarea, la Galeriile
Museion, a Expoziţiei Centenar Eminescu. A fost o experienţă
unică. Toate instituţiile clujene au pus umărul cu generozitate,
cu deschidere, cu dăruire, aş spune, dacă nu m-aş teme de
vorbele mari. Bibliotecile clujene – Judeţeană, Universitară, a
Academiei – au expus tot ce aveau mai de valoare din istoria ediţiilor
eminesciene. Bibliofili discreţi şi-au adus exemplarele rare pentru a
da greutate şi cuprindere expoziţiei. Muzeul de Istorie, cel de Artă,
Muzeul Etnografic, Academia de Muzică, Filarmonica, Teatrul Naţional,
Opera Română, Editura Dacia, şcolile de toate gradele au fost
colaboratorii noştri entuziaşti. Grădina Botanică ne-a
împrumutat camioane întregi de plante pentru a reproduce în sălile expoziţiei
„codrul cu verdeaţă”. O lună de zile, expoziţia a fost
vizitată de mii şi mii de locuitori de toate vârstele ai municipiului
şi judeţului. În acelaşi an ’89, în decembrie, cu sprijinul
elevilor Liceului de Artă clujean s-a organizat, în aceleaşi săli,
o excepţională expoziţie „Centenar Creangă”. Desen, pictură,
grafică, sculptură, ceramică, tapiserie şi toate cărţile
copilăriei. În decembrie inaugurându-se, a fost, desigur, pusă în
umbră de Revoluţie. Dar a rămas pentru mine o probă de voinţă
de a face lucruri mirabile în pofida vremilor. De a răzbi deasupra
nevoilor.
*
Volumul de faţă este
organizat în trei mari secţiuni. Cea dintâi, în perspectivă istorică, reconstituie începutul
lecturii publice clujene, situându-l, nuanţat şi documentat, în
panorama largă a vieţii culturale şi social-politice a
Transilvaniei de până la Unire şi din perioada interbelică. Fără
a se îndepărta de subiectul propriu-zis al lucrării sale, autorul
decantează atent contextul şi pune accente absolut necesare pentru înţelegerea
exactă a drumului dramatic al cărţii româneşti spre
cititorii ardeleni. Cea de-a doua secţiune reface istoria postbelică
a bibliotecii publice, desprinzând din magma conjuncturală succesele reale
şi descriind atent laturile pozitive ale unei politici culturale
altminteri falimentare. Cea de-a treia secţiune acoperă deceniul cel
mai dinamic şi mai spectaculos din viaţa Bibliotecii Judeţene,
cel de după Revoluţie, când s-a reuşit valorificarea părţilor
bune ale unei moşteniri încărcate şi realizarea unor paşi
importanţi către biblioteca viitorului. Aflat mereu în primele
rânduri ale mişcării bibliotecare româneşti, autorul dispune de
toate informaţiile, îi sunt la îndemână comparaţii cu
bibliotecile din ţară, dar şi cu cele occidentale şi poate
comenta la obiect, lucid şi competent perspectivele lecturii publice în
România.
Anexele bogate, ilustraţiile,
ca să nu mai vorbim de „micul dicţionar de bibliologi clujeni”
completează lucrarea recomandând-o ca document indispensabil oricărei
cercetări viitoare pe aceeaşi temă.