Ultima actualizare: 29-11-2022

 

 

    

Liviu Petrescu

(1941-1999)

BIOGRAFIE

 

Născut pe 17 decembrie 1941 la Râmnicu-Sărat, Liviu Petrescu este fiul Mariei, descendentă a unei familii de învăţători rurali, licenţiată în Litere, funcţionară, şi al lui Gheorghe Petrescu, absolvent al unei şcoli militare de ofiţeri, mobilizat în război împotriva Germaniei, ulterior, muncitor la uzinele Armătura din Cluj.

 

Parcursul său şcolar începe la Râmnicu-Sărat, continuă la Cluj, apoi la Lugoj şi din nou la Cluj, unde urmează Liceul „George Bariţiu"pe care îl absolveşte în 1959, din această perioadă datând şi debutul absolut în Tribuna (1958). Atras de ştiinţele exacte, se hotărăşte se se consacre filologiei în urma unei întâlniri cu scriitorii Radu Enescu şi Nicolae Mărgeanu, după cum însuşi mărturiseşte într-o autobiografie.

 

Între 1959 şi 1964, este student al Facultăţii de Filologie din Cluj - secţia de Limba şi literatura română - la terminarea căreia va rămâne ca preparator în Catedra de Literatură română. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Ioana Popovici, critic şi istoric literar, fiica istoricului literar Dumitru Popovici. Asistent din 1967, lector în 1975 - la aceeaşi Catedră, Liviu Petrescu îşi susţine teza de doctorat - Tema „condiţiei umane" în romanul contemporan - cu profesorul Liviu Rusu, în 1977. Beneficiar anterior al unor cursuri de specializare la Oxford (1966) şi Oslo (1971), efectuează, în perioada 1981-1983, un stagiu de cercetare pe lângă Universitatea Californiană din Los Angeles unde soţia sa, Ioana Em. Petrescu, funcţionează ca lector de limbă, literatură şi civilizaţie românească. Profesor la Catedra de literatură română, literatură comparată şi teoria literaturii din 1990, Liviu Petrescu realizează un parcurs universitar memorabil, publicând şapte volume de autor, opt volume colective şi peste o mie de articole în reviste de profil unde are colaborări constante: Tribuna, Steaua, România literară, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Studia Universitatis Babeş-Bolyai etc.

 

Decan al Facultăţii de Litere între 1990 şi 1992, Liviu Petrescu a fost de asemenea director al Centrului Cultural Român din New York (1992-1993), director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu", al Academiei Române, din Cluj (1998-1999), preşedinte al Filialei Cluj a USR şi preşedinte fondator al Societăţii Culturale „Lucian Blaga".

Se stinge din viaţă la 5 iulie 1999, la Cluj-Napoca.

  

OPERA

 

1. Realitate şi romanesc, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969.

2. Dostoievski, Ed. Dacia, Cluj, 1971.

3. Scriitori români şi străini, Ed. Dacia, Cluj, 1973.

4. Romanul condiţiei umane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979.

5. Vârstele romanului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972.

6. Poetica postmodernismului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996.

7. Studii transilvane, Ed. Viitorul Românesc, 1997.

 

1969 - Realitate şi romanesc, Editura Tineretului, Cluj-Napoca.

 

small_realit_m.jpg

Marcând întâi de toate un debut editorial, Realitate şi romanesc e consacrată unui număr de şapte prozatori români (Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban), în creaţiile cărora Liviu Petrescu intuieşte o tendinţă opusă liniei generale de evoluţie a literaturii române, înclinată spre observaţia socială şi spre crearea de tipuri. În sensul sustragerii de la această direcţie, cartea propune o lectură a realismului contemporan cu accent nu asupra factorului exterior şi material, ci, oricât de paradoxal ar părea, asupra lumii lăuntrice a personajelor. Insistând mai degrabă asupra conţinutului ideatic al operelor, în detrimentul, asumat, de altfel, al tehnicii narative, autorul practică, aşadar, o valorizare a modului în care realitatea exterioară este pusă la îndoială şi devansată în importanţă de factorul lăuntric. Ideea nu este însă aceea a învinuirii de idealism sau a fugii de realitate a romancierilor comentaţi, ci una a extensiei orizontului realităţii până atunci ignorate de realismul tradiţional şi de naturalism. Chestionarea valorii lumii exterioare de către prozatorii în cauză este pentru critic nu atât o problemă de estetică, ci una cu implicaţii filozofice, al cărei esenţial constă în negarea doar parţială a socialului şi naturalului şi în propunerea unei noi realităţi a substanţei sufleteşti.

 

1971 - Dostoievski

 

small_dostoievski_m.jpgA doua carte publicată de Liviu Petrescu, Dostoievski, reprezintă un fascinant eseu dedicat operei marelui romancier rus, al cărui model literar va fi permanent reluat şi comentat de critic şi în volumele ce vor urma. Accentul cade aici preponderent pe personajele dostoievskiene, ca urmare a interesului manifestat de Liviu Petrescu pentru esenţa condiţiei umane. Eroi şi antieroi, de formaţie occidentală, oamenii dostoievskieni sunt pentru critic un exemplu de unificare a întregii omeniri într-un univers omogen, în baza „uitării de sine". Centrate pe linia a trei principii - principiul organicităţii, cel de recunoaştere şi cel de risc - aceste personaje par să se afirme ca esenţiale în raport cu lumea, situare care îi oferă criticului posibilitatea unor subtile şi susţinute trimiteri folosofico-literare ce fac din Dostoievski un creator nu atât de idei, cât de mituri, iar din eseul în cauză o carte de referinţă.

 

1973 - Scriitori români şi străini, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

 

small_scriitori_rom_m.jpg Apărut la editura Dacia în 1973, volumul Scriitori români şi străini a luat forma unei culegeri de eseuri şi comentarii critice, publicate anterior de Liviu Petrescu în revistele literare, însă riguros revăzute şi selectate. Cartea are o structură tripartită, punând în discuţie, într-o primă fază, câteva probleme teoretice ale criticii (despre „actualitate", „originalitate", „cele două euri", „eseu" etc.), insistând apoi asupra problemelor de poetică ale literaturii române clasice şi contemporane care ar evidenţia ceea ce autorul numeşte metamorfozele literaturii şi încheind cu o analiză a principalelor mituri literare ale literaturii străine contemporane, mituri capabile de a genera o mai bună înţelegere a „aventurii omului" pe pământ.

 

1979 - Romanul condiţiei umane, Editura Minerva, Bucureşti.

 

small_romanul_cond_m.jpg Dedicat temei „condiţiei umane" în romanul modern, studiul în cauză pleacă de la ideea existenţei unui conflict între setea de absolut a spiritului uman şi anumite limitări de natură metafizică (poziţia omului în cadrul ierarhiei cosmice), ontologică (determinarea spaţio-temporală) şi socială (relaţia individului cu Celălalt). În baza acestei teme, Romanul condiţiei umane conturează o schemă circulară în care momentele de răzvrătire împotriva limitelor sfârşesc prin reconcilierea absolută cu propriul statut de om. Uzând de o critică a modelelor din care se desprinde şi modelul circularităţii răzvrătire/conciliere, ilustrarea fenomenului se face prin abordarea unei serii de autori exemplari ai literaturii române şi universale (Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Malraux, Joyce, Proust, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a.), cu precizarea că, pentru literatura română, romanul condiţiei umane optează aproape exclusiv pentru soluţii reconciliante, echilibrate, în detrimentul celor extreme şi a punctelor de vedere unilateralizante. În ultimă instanţă, înregistrată în clasicism, manierism, romantism şi, mai ales, în variaţiile ei contemporane, tema propusă beneficiază, în lumina cunoaşterii şi asimilării orizontului filosofiei moderne, de o analiză exemplară.

 

1992 - Vârstele romanului

 

small_varstele_rom_m.jpg Urmărind modul de construire a codului poetic pe care se întemeiază romanul modern, autorul propune o viziune tripartită a „vârstelor" acestuia: primul modernism (vizând romanul „ştiinţific" al secolului al XIX-lea), al doilea modernism (desemnând romanul „reformator" al secolului al XX-lea) şi post-modernismul (romanul şi literatura post-modernă). Celor trei mari etape ale evoluţiei romanului le corespund trei modele specifice de cunoaştere ştiinţifică în funcţie de care paradigmele literare se modifică. Astfel, perioada modernismului timpuriu se va caracteriza printr-un model al cunoaşterii ştiinţifice care, axat pe observaţia directă a faptelor, impune în literatură un principiu de obiectivare a perspectivei şi, totodată, de impersonalizare a artistului creator. În esenţă, în perioada primului modernism, poetica romanului se construieşte pe imperativul observaţiei ştiinţifice care face din literatură un „dosar de experienţe de viaţă". Restrictiv, acest model logic va fi înlocuit, în perioada modernismului târziu, de modelul paralogic, fondat pe principiul totalităţii şi validând, prin urmare, coincidenţa contrariilor. În literatură, adoptarea acestuia echivalează cu prevalenţa subiectivităţii şi adoptarea de limbaje alternative, sigurele capabile să redea complexitatea realităţii şi a fiinţei umane. Însă paradigma se va modifica încă o dată, la apariţia modelul pluralităţii, tipic etapei post-moderne. Deloc străin de gândirea post-strucutralistă, acesta din urmă pare să deţină elementele unui nou umanism, vizibil în redescoperirea plăcerii scrisului, cu accent pe activitatea limbajului, pe jocul liber al activităţii textuale, iar nu pe finitudinea unui sens final.

 

1996 - Poetica postmodernismului

 

small_poetica_postmod_m.jpg Reluând şi completând volumul Vârstele romanului, publicat cu patru ani înainte, Poetica postmodernismului explorează universurile narative moderne şi postmoderne după criteriul distingerii a trei paradigme: cea a primului modernism, fascinat de modelul cunoaşterii ştiinţifice, susţinător al „impersonalizării" autorului şi al transformării romanului într-un dosar de documente de viaţă, cea a celui de-al doilea modernism, fundamentat pe principiul totalităţii, indicând o cunoaştere postşiinţifică şi admiţând contradicţiile în favoarea totalităţii, şi postmodernismul, în care cele două meta-naraţiuni legitimatoare a emancipării prin ştiinţă şi a totalităţii nu mai funcţionează, fiind înlocuite de un model al pluralităţii. Postmodernismul se constituie, aşadar, ca nouă etapă, girată de un model al pluralităţii şi având drept caracteristici societatea postindustrială, spiritul anarhic şi cultura de masă, în opoziţie, desigur, cu societatea industrială, raţionalismul şi cutura elitisă a celor două modernisme. Deşi conceput aparent în opoziţie cu modernismul, postmodernimul duce însă mai departe ceea ce modernismul pare să fi iniţiat: deconstrucţia mitului Raţiunii, prin deprecierea caracterului înnăscut al acesteia şi accentul pe observarea fenomenelor (primul modernism) şi prin modelul paralogic (al doilea modernism). În ceea ce priveşte implicaţiile literare ale acestei noi episteme, este de amintit poetica anti-mimetică a romanului postmodern şi aspiraţia către un nou umanism, dionisiac, al structurării, iar nu al structurii, care să reintegreze omul şi viaţa într-un nou câmp de tensiuni creatoare.

 

1997 - Studii transilvane. Epic şi estetic în proza transilvăneană, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti.

 

small_studii_transilv_m.jpg Volumul urmăreşte circumscrierea unor trăsături simptomatice ale literaturii transilvănene, pe fondul existenţei a trei direcţii principale de evouţie a acesteia. Cea dintâi, constă în identificarea unui filon al realismului tradiţional, cu origini în „realismul popular" lansat de Slavici, şi pune problema eticismului ardelenesc. Ea este urmată de surprinderea unei direcţii a realismului mitic, cu rădăcini în creaţiile folclorice autohtone, având ca element de reper opera lui Liviu Rebreanu, şi, în cele din urmă, de identificarea unei vocaţii antiprovinciale a literaturii transilvănene, prin discursul epic textualist de factură recentă. În cele din urmă, peisajul epicii ardelene este completat de autor cu o secţiune dedicată tendinţei de de-provincializare a acestei literaturi cu o matrice spirituală atât de specifică.

 

 BIO-BIBLIOGRAFIE