Vizualizare sursă pentru „7 feb. - Ultimul act al primului proces documentat de vrăjitoare, încheiat cu arderea pe rug a lui Kőmíves Prisca”

__TOC__
==Procesele vrăjitoarelor în Europa==
În secolele XVI și XVII, ca o epidemie groaznică, în întreaga Europă a bântuit mania vânătorii de vrăjitoare, care erau obligate să-și mărturisească vina prin cele mai diverse metode, inclusiv prin tortură. Credința în vrăjitorie se baza pe convingerea privind capacitatea acestor persoane de a produce nenorociri, pagube și era alimentată de teama de rău. Vrăjitoarele nu erau considerate infractori de rând, ci periculoase pentru întreaga omenire. Indiciile oferite de declarațiile martorilor, cărora li se acorda o mare credibilitate, erau asociate cu mărturisirea învinuitului, obținută prin interogatoriu. Dar esența întregii proceduri era tortura, aplicată în cazul celor mai mici indicii și realizată cu neîndurare înfricoșătoare. Pedepsele erau de asemenea nemiloase. 

Spre deosebire de vestul Europei, fenomenul a îmbrăcat aspecte particulare în estul continentului, cu mai puține victime și un decalaj temporal, fiind declanșat mai târziu, dar prelungindu-se până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. 

==Procesele vrăjitoarelor la Cluj==
La Cluj, au fost documentate în jur de 88 de procese ale vrăjitoarelor, 55 au fost adevărate procese de vrăjitorie, restul fiind procese de defăimare, în care persoanele au fost acuzate și de vrăjitorie. Din 56 de procese de vrăjitorie ajunse în fața justiției, 20 s-au finalizat cu sentințe de condamnare la moarte: 18 ardere pe rug, două cu înecare în Someș, probabil ca urmare a supunerii acuzatelor probei apei. Aceasta consta în legarea persoanei la mâini și picioare și aruncarea ei în apă. Dacă nu se scufunda, era evident vrăjitoare. Mai era  și obiceiul de a arunca suspectele în vârtejul apelor și, dacă reușeau să ajungă la mal, erau considerate nevinovate, altfel erau lăsate să se înece. În cazul celor pentru care acuza nu a putut fi dovedită fără putință de tăgadă, s-au aplicat alte pedepse ca: biciuirea, însemnarea pe frunte cu fier înroșit, gonirea din comunitate. 9 persoane au fost achitate. 

Majoritatea persoanelor învinuite au fost femei, cetățene ale orașului, măritate sau văduve, mai rar, tinere servitoare. Mai ales în secolul al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea, au fost un număr mare de procese intentate unor moașe sau „vindecătoare”. Erau apoi cerșetoare și femei venite la Cluj din alte părți, în cazul lor, existând supoziția că și-au părăsit localitățile de baștină din cauza unor bănuieli de vrăjitorie. Între persoanele învinuite de vrăjitorie, au fost doar doi bărbați.

Majoritatea învinuirilor de vrăjitorie aveau în fundal conflicte sociale, concurența dintre moașe sau dintre „vindecători”, neînțelegeri între vecini sau în familie, ura față de cerșetori sau străinii stabiliți în oraș. Acuze de vrăjitorie se nășteau legate, în principal, de îmbolnăvirea oamenilor sau animalelor, care era pusă pe seama supranaturalului, rezultat al unor răzbunări ale dușmanilor. Urticarii, tumori, probleme gastro-intestinale, secarea laptelui vacilor, toate puteau fi interpretate ca rezultat al unor fapte de vrăjitorie.

În perioada de început, procesele se deschideau în baza reclamațiilor formulate de persoane particulare, apoi, din 1580, inițiativa a fost preluată de autorități pe baza plângerilor primite, a mărturisirilor smulse prin tortură. Dar, tortura nu a fost folosită pe scară largă ca în alte părți și nu s-au folosit nici tehnici la fel de sofisticate. Tortura se practica în timpul interogatoriului sau după pronunțarea sentinței, pentru a o face mai aspră. Dintre tehnici, cel mai des s-a folosit picurarea de smoală fierbinte pe spatele dezgolit al celui torturat.

Ca și în Ungaria în general, și în Transilvania, potrivit procedurii judiciare, învinuirea de vrăjitorie era judecată de tribunale laice, nu au existat tribunale specializate doar pe judecarea proceselor de vrăjitorie, iar biserica se ocupa cel mult de divorțuri mai puțin însemnate în care, se putea exprima la un moment dat, de-o parte sau alta, stricarea căsniciei prin magie. Însă, cazurile mai serioase au ajuns întotdeauna în fața forurilor judecătorești laice.

Pe tot parcursul derulării fenomenului, vânătoarea de vrăjitoare a cunoscut, la Cluj, câteva perioade mai intense, cum ar fi a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în care s-au afirmat nume ca cel al lui Igyártó György, Péter Gruz sau cea a anilor 1660-1670, când, din nou, a crescut numărul proceselor pe fondul unor evenimente politice și sociale particulare de după căderea Oradiei în mâinile turcilor și intensificarea migrației spre Cluj, alături de pierderea statutului de oraș liber regal, care au dus la creșterea încordărilor atât la nivel instituțional, cât și social.

==Procesul lui Kőmíves Prisca==
Primul proces de la Cluj, documentat până în prezent, a fost cel al lui Kőmíves Prisca, prima vrăjitoare despre care se știe că a fost arsă pe rug aici, în 1565. Nu se cunoaște starea sa civilă dar, în ce privește etnia, este foarte posibil să fi fost de etnie maghiară. Se mai știe despre ea că era moașă. Acuzatoarea lui Kőmíves Prisca a fost Benedek Dorotya. O parte a mărturiilor adunate o prezentau pe Kőmíves Prisca ca pe o femeie care își făcea treaba bine și era respectată, altele formulau acuze de vrăjitorie legate de practica meseriei și, probabil, unele insuccese. A fost de asemenea interogată și torturată. La interogatoriu, ea a denunțat alte vrăjitoare. Cel care a interogat-o a fost Péter Gruz, înverșunatul procuror particular al primelor procese clujene, un maestru croitor de pe strada Ungurilor (azi 21 decembrie 1989), unul din activiștii care lucrau cu tenacitate pentru a găsi și condamna vrăjitoare. Numele său a apărut frecvent în documentele de epocă și, deși de condiție modestă, probabil pentru a compensa frustrări personale, apare implicat în diverse probleme religioase, administrative ale orașului și căutarea de țapi ispășitori. El a fost cel care a forțat-o pe Prisca să dea numele altor vrăjitoare din oraș, apoi a inițiat un proces împotriva a două dintre vrăjitoarele menționate de Prisca, deși nu avea nicio plângere personală împotriva lor. Prisca a fost condamnată la moarte în februarie, iar în următorul proces al vrăjitoarelor, care a avut loc în martie, martorii se referă la ea ca fiind femeia arsă (Prisca proxime combusta).  

Documentele nu dovedesc neapărat că Prisca a fost învinuită în primul proces de vrăjitorie de la Cluj, pentru că hotărârea din acest dosar prevede și că femeia condamnată pentru vrăjitorie trebuie luată și arsă „ad locum solitum”, în „locul obișnuit”. Acesta putea fi locul unde se ardeau pe rug și alte persoane, pentru alte învinuiri, conform practicii dreptului penal al vremii, dar este posibil și să fi fost „locul obișnuit” folosit în principal pentru arderile vrăjitoarelor, ceea ce însemna că procesele vrăjitoarelor au început la Cluj înainte de procesul lui Kőmíves Prisca. Așa numitul „loc obișnuit” pentru arderea vrăjitoarelor, se pare că era situat la nord de Cetatea veche, în hostat-ul zonei cunoscută odinioară ca Hídelve (în fața porții Podului și la baza Cetățuii, cu strada Horea de azi), lângă pârâul Nadăș.

Privit în perspectiva sa ulterioară, prin mărturia smulsă lui Prișca, alte femei au fost inculpate în procese de vrăjitorie în perioada imediat următoare, conturând un grup al moașelor și vindecătoarelor vânate ca și vrăjitoare, la Cluj.

==Bibliografie== 
#Komáromi Andor, ''A kolozsvári boszorkányperekről'', „Erdélyi Múzeum”, vol. XVIII, (IV), 1901, p.185-201.
#Kiss András, Pakó László, Tóth G. Péter, ''Kolozsvári boszorkányperek 1564-1743'', Budapest, Ballassi kiadó, 2014, p. 50-55.
#Pakó László, Tóth G. Péter, Gál László (red.), ''Boszorkányüldözés Kolozsváron: 18 személy biztosan máglyán végezte'', 5 mar. 2015 la https://eletmod.transindex.ro/?cikk=24986, accesat la 23 ian. 2024 
#Kiss András, ''Kőmíves Prisca boszorkánypere 1565-ből'', în „Korunk”, mai 2005, la https://epa.oszk.hu/00400/00458/00101/2005honap5cikk974.htm, 26 ian. 2024.


<br>
[[Categorie:Cluj]]
[[Categorie:Istoricul oraşului]]