12 aug. – 5.000 de credincioși greco-catolici participă la Sf. Liturghie în fața bisericii Piariștilor
Desființarea Bisericii Române Unite și mișcarea anului 1956
Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 proclama formal desființarea Bisericii Române Unite și confiscarea patrimoniului acesteia. Acestea veneau după o serie de agresiuni și manevre care au culminat în luna octombrie 1948 cu așa-zisa revenire a uniților la Biserica Ortodoxă Română. Opinia oficială a tratat triumfal „unificarea religioasă”, lăsând impresia că procesul este ireversibil și că el s-a consumat în profunzime. Însă, în condiții de reprimare și supraveghere continue, uniatismul românesc a continuat să supraviețuiască. O evidentă probă a acestei supraviețuiri a reprezentat-o mișcarea din vara anului 1956, denumită în documentele oficiale drept „agitații”. În contextul internațional al unei destinderi și pe fondul enunțurilor privind destalinizarea, a unor măsuri firave de liberalizare, a debutat, în aprilie 1956, o mișcare ce urmărea legalizarea Bisericii Române Unite.
Eliberați în ianuarie 1955, după o scurtă perioadă de refacere la o clinică bucureșteană, episcopii Alexandru Rusu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan au fost transferați la Curtea de Argeș, unde regimul de supraveghere este destul de indulgent. Dorind să sondeze intențiile regimului, cu autoritatea morală intactă, episcopii au adresat câteva memorii autorităților, solicitând legalizarea bisericii lor și abrogarea legislației represive. Apoi, în campania îndreptată împotriva greco-catolicilor din 1948, autoritățile au colportat ideea după care masa uniților era împiedicată să revină la biserica ortodoxă de intransigența înalților ierarhi uniți. Pentru a anihila reactualizarea acestei acuzații, episcopatul a înțeles să mobilizeze voința populară, compatibilă cu valorile proclamate ale regimului. În exprimarea acesteia, un rol major a revenit clerului inferior greco-catolic, vectori ai mișcării petiționare din 1956, care a debutat efectiv în iulie și a atins punctul maxim în luna august. Conform unei statistici din 15 septembrie 1956, numărul total al petiționarilor a fost de 20.308. Unul din principalele centre ale mișcării petiționare din 1956 a fost orașul Cluj unde s-au colectat, în jur de 3.243 de semnături.
Evenimentele de la Cluj din 12 august 1956
Îngrijorarea autorităților clujene aveau să fie rapid confirmată de evenimentele spectaculoase care aveau să se deruleze în urbe și care aveau să provoace intervenția aproape instantanee a organelor de represiune. Victime ale iluziei liberalizării, greco-catolicii clujeni au crezut că organizarea unei liturghii în plin centrul orașului ar fi fost în măsură să învingă ultimele reticențe ale autorităților înainte de a decreta legalizarea Bisericii Române Unite. Ideea unei asemenea manifestații fusese respinsă de episcopatul greco-catolic care, între timp, la 14 iulie 1956, a fost obligat să părăsească Curtea de Argeș cu destinația mănăstirea Ciorogârla. Episcopii uniți, deși erau de acord cu mișcarea petiționară care relua principiile enunțate în memoriile lor, au văzut pericolul ca o astfel de manifestare să fie interpretată de autorități drept o provocare.
Cu toate acestea, preotul Vasile Chindriș, ajutat de un mare număr de credincioși, a convocat o adunare pentru duminica din 12 august 1956. S-au strâns peste 5.000 de persoane și, cu toate că părintele Chindriș, secondat de părintele Izidor Ghiurco, a propus credincioșilor să slujească Sfânta Liturghie în Cimitirul Central, masa acestora a cerut ca slujba să fie ținută pe scările Bisericii Piariștilor, ai cărei parohi, sub presiunea autorităților comuniste, n-au deschis-o pentru uniți, cum promiseseră în sâmbăta precedentă.
Înainte de a începe Liturghia, părintele Vasile Chindriș i-a întrebat pe credincioși de ce religie sunt. O pădure de brațe s-a înălțat la cer strigând: „Suntem români greco-catolici”. În continuare, părintele a arătat că scopul acelei Sfinte Liturghii era dovedirea existenței credincioșilor români uniți, la opt ani de la interzicerea practicării cultului greco-catolic, în scopul acordării libertății Bisericii Române Unite.
Urmări
Sfânta Liturghie s-a desfășurat sub supravegherea securiștilor civili, prezenți deja în număr mare. La sfârșit, credincioșii au semnat memoriul adresat guvernului pentru acordarea libertății Bisericii Române Unite. S-au înregistrat mii de semnături. Memoriul a fost dus la București, dar Ministerul Cultelor nu a acordat nicio importanță documentelor prezentate. De asemenea, după îndepărtarea de la locul Sfintei Liturghii, agenții Securității au trecut la arestarea unora dintre preoții și credincioșii organizatori ai acestei „manifestații reacționare”.
Regimul de la București nefiind dispus la concesii majore, campania petiționară a fost resimțită de acesta ca un act de rebeliune și au tratat-o, după un moment de ambiguitate premeditată, ca atare. Biserica Română Unită a cunoscut un nou val de teroare, care s-a prelungit până în 1959, perioadă în care s-au succedat procesele preoților implicați.
În 1957, Tribunalul militar de la Cluj a judecat așa-zisul lot Vasile Chindriș, în care a fost antrenat și mitropolitul Rusu, considerat autor moral al mișcării petiționare. Părintele Vasile Chindriș a fost condamnat la șapte ani de închisoare grea, iar episcopul Alexandru Rusu, acuzat de crimă de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare grea pe viață. În același timp, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat la Căldărușani, iar Ioan Bălan a rămas la mănăstirea Ciorogârla, unde a decedat în 1959.
Inevitabil, eșecul mișcării din 1956 a putut să producă decepții și descurajări în rândul greco-catolicilor, să conducă la unele defecțiuni și la un recul al rezistenței în rândul clerului și fidelilor, dar nicidecum la o dispariție a problematicii greco-catolice de pe agenda de lucru a autorităților.
Bibliografie
- Ovidiu Bozgan, Mișcarea petiționară greco-catolică din 1956, în Studii de Istoria Bisericii, Ovidiu Bozgan (red.), București, Editura Universității din București, 2000, p. 168-185.
- Ioan Bota, 12 august 1956. O manifestare publică a Bisericii greco-catolice clandestine. Un document mărturie – 12 August 1956, în „Studia Universitatis „Babeș-Bolyai” Theologia Catholica. Series historia ecclesiastica”, Anul LII, nr. 1, 2007, p. 127-138.
