De la Memorie şi cunoaştere locală
Cuprins |
[modifică] Date biografice
Născut la Săliște, Sibiu, în 1883 și mort la Cluj, în 1972, Onisifor Ghibu este una dintre cele mai mari personalități ale universității din Cluj, la a cărei înființare a fost unul dintre principalii contributori, în 1919.
Școala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat liceul la Sibiu și Brașov. A continuat cu studiile universitare la Institutul teologic andreian din Sibiu, pe care le-a desăvârșit, apoi, la Universitatea din București, Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală în anul 1909.
După absolvire, a ocupat diferite posturi, precum cea de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914) și cel de profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).
Pe perioada neutralității României, a fost refugiat în București unde a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru această activitate, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte, în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj. Refugiat la Iași în 1916, apoi la Chișinău, din martie 1917, Onisifor Ghibu s-a numărat printre cei care au sprijinit acțiunile revoluționare basarabene din 1917-1918, organizând învățământul în limba română, prin deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A tipărit apoi „Ardealul”, prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr a publicat marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.
Anul 1918 a înseamnat și începutul unei implicări de suflet în problemele noi ale Transilvaniei unite cu România, fiind numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Din această poziție, Onisifor Ghibu s-a implicat direct și hotărâtor în înființarea și deschiderea la Cluj a Universității Daciei Superioare, în 1919, fiind ajutat de alte nume mari ale culturii românești, precum Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga și Emil Racoviță, căruia i-a promis și i-a facilitat înființarea primului Institut de Speologie din lume. El însuși profesor al universității din Cluj, din 1919 și până în 1945, membru al Academiei Române, Onisifor Ghibu a fost un reputat pedagog, dar și militant constant pentru drepturile românilor sub toate regimurile politice.
Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la început ”persona non grata”, cărțile lui fiind interzise. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană. A fost încarcerat la Caracal, unde a fost deținut, fără proces, peste jumătate de an, fiind rearestat la 10 decembrie 1956 și condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. După eliberarea sa în 1958, marele profesor a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, lăsând la moartea sa, zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică.
În 1983, cu ocazia centenarului nașterii sale, pentru contribuțiile sale științifice și militante, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional, fiind readus în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.
[modifică] Opera
Limba nouălor cărți bisericești (1905), O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei (1909), Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală, Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Din istoria literaturii didactice românești, Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927), Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte (1934), Picu Pătruț din Săliște, Prolegomenă la o educație românească (1941). După dispariția sa, cei doi fii, Octavian și Mihai Ghibu au publicat, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea tatălui lor. Între acestea: Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (Dacia, 1974), Pentru o pedagogie românească (EDP, 1975), Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, Ziar de lagăr. Caracal 1945, Pe baricadele vieții. În Basarbia revoluționară 1917-1918, (1992), Chemare la judecata istoriei, În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Pagini de jurnal, Onisifor Ghibu în corespondență, Amintirile unui pedagog militant, Oameni între oameni etc.
[modifică] Bibliografie
- Miron Ionescu (coord.), Pedagogia și slujitorii ei la Universitatea Clujeană, 1919-1997, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 29-38;
- Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007, ISBN 978-973-133-101-0;
- Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003, p. 337, ISBN 973-27-1051-9;
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Onisifor_Ghibu/ consultat la 14.11.2016;
