De la Memorie şi cunoaştere locală
Cuprins |
Date biografice
(n. 1 aprilie 1873 Chabris, Franța – d. 24 iulie 1955, Sceaux, Île-de-France, Franța). Geograf și pedagog francez, expert în cadrul comisiilor speciale de delimitare a granițelor de pe lângă Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, primul mare specialist în geografia României.
Studii liceale în orașul Laval din N-V Franței și École Normale Supérieure (1895), unde face studii de istorie și geografie. În 1899, E. de Martonne este numit profesor la Universitatea din Rennes, unde fondează un institut de geografie după model german, iar în 1905 se mută la Universitatea din Lyon. Relațiile sale cu România încep foarte devreme, datorită prietenului și colegului său român, criticul literar Pompiliu Eliade (1869-1914), care-l sfătuiește să studieze Carpații României. În urma a numeroase vizite de studiu la universitatea din Cluj și în Munții Carpați, Emmanuel de Martonne își susține în 1902 teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică), pe care o dedică mentorului său, profesorul Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia). Prin publicarea ambelor cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene. Cunoașterea foarte bună a geografiei României, Poloniei și, în general, a Europei de Est, a fost principalul motiv de selecție a geografului francez în comisia de experți de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), în vederea tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial. În cadrul acestei comisii, Emmanuel de Martonne a fost principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.
Concluziile sale de expert stabileau necesitatea corelării principiului etnic cu dezvoltarea geografică viabilă, în care infrastructura existentă sau viitoare trebuia să joace un rol important. Astfel, conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. Din acest motiv, Emmanuel de Martonne a contribuit substanțial la stabilirea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).
