De la Memorie şi cunoaştere locală

(Diferenţa dintre versiuni)
Salt la: Navigare, căutare
Versiunea de la data 16 decembrie 2022 09:14 (modifică)
IoanT (Talk | contribuţii)
(Bibliografie)
← Diferenţa anterioară
Versiunea de la data 16 decembrie 2022 09:15 (modifică) (anulează)
IoanT (Talk | contribuţii)
(Bibliografie)
Diferenţa următoare →
Linia 34: Linia 34:
2. ''D.D.Roșca. Atitudini: Interviuri, Studii și articole, Evocări'' / Călina Mare; Cornel Pop. – București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 1995, p. 9-28. ISBN 973-30-4592-6. 2. ''D.D.Roșca. Atitudini: Interviuri, Studii și articole, Evocări'' / Călina Mare; Cornel Pop. – București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 1995, p. 9-28. ISBN 973-30-4592-6.
 +<br>
 +[[Categorie:Cluj]]
 +[[Categorie:Personalităţi locale]]

Versiunea de la data 16 decembrie 2022 09:15

Cuprins

Date biografice

(N. 29 ianuarie 1895, Săliște, comitatul Sibiu – d. 25 august 1980, Cluj). Filosof român, profesor universitar, membru titular al Academiei Române.

Studii secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov și studii superioare de filozofie la Viena (nefinalizate), apoi la București și Paris (1919-1921). Atras și de istoria artei, D.D. Roșca alege definitiv filosofia, înscriindu-se, după obținerea licenței franceze în filozofie, la doctorat, sub îndrumarea profesorului Levy Bruhl de la Sorbona, cu o teză despre Influența lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoașterii și artei (1928).

A colaborat cu studii și articole în numeroase publicații culturale, literare și științifice, prima colaborare importantă fiind, chiar din capitala Franței, la prestigioasa revistă ieșeană, „Viața Românească”, în 1923. A avut relații de colaborare și de prietenie cu mari scriitori și filosofi români, printre care cele mai notabile au fost cele cu Lucian Blaga și Mihai Ralea.

La reîntoarcerea în România, D. D. Roșca este numit conferențiar (1929-1934) și apoi profesor de filozofie la Universitatea din Cluj (1933-1966). În cunoașterea filosofică, profesorul clujean a fost influențat cel mai mult de filosofii germani, în special Hegel, pe care l-a și tradus integral, după al Doilea Război Mondial, dar și de cei francezi, precum Taine, Descartes sau Montaigne. Este ales membru corespondent al Academiei Române (1963) și titular al acesteia în 1974.

Opera (selectiv)

Neotomismul și neotomiști (1924, 1926), Despre o istorie a inteligenței (1931), Renașterea hegelismului. Logica speculativă (1927), Introducere în istoria filosofiei eline (1927), Existența tragică. Încercare de sinteză filosofică (1934; în franceză, 1969), Mitul utilului, linii de orientare în cultura românească (1933), Actualitatea lui Descartes (1933), Etică intelectuală (1943), Temeiuri filosofice ale ideei naționale (1943), Linii și figuri (Sibiu, 1942), Puncte de sprijin (Sibiu, 1943), Istoria filosofiei (1964), Prelegeri de estetică (1966), Știința logicii (1966), Studii filosofice (1967), Însemnări despre Hegel (1967), Prelegeri de filosofie a istoriei (1969), Studii și eseuri filosofice (1970).

Bibliografie

1. D.D.Roșca în filosofia românească: studii / Tudor Cătineanu (coord.); Cuvânt înainte de Dumitru Ghișe. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1979, p. 357 – 369.

2. D.D.Roșca. Atitudini: Interviuri, Studii și articole, Evocări / Călina Mare; Cornel Pop. – București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 1995, p. 9-28. ISBN 973-30-4592-6.