|
|
|
Lectura
şi biblioteca publică la Cluj |
Capitolul I
Transilvania şi Clujul.
Scurtă privire istorică
Istoricul
bibliotecii şi al lecturii la Cluj-Napoca poate fi înţeles doar în
contextul dezvoltării social-istorice şi culturale a municipiului
nostru. Oraşul de pe Someş, situat în imediata apropiere a Munţilor
Apuseni, a fost şi este una dintre cele mai frumoase aşezări din
Transilvania, purtătorul unor valori ale civilizaţiei specifice spaţiului
de la întretăierea Occidentului cu Orientul, a Nordului cu Sudul, a
culturilor daco-romanice cu cele germanice şi slave. Aceste interferenţe
se regăsesc cu prisosinţă în elementele materiale şi
spirituale puse în valoare de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei şi
de cel Etnografic al Transilvaniei. Vechimea şi profunzimea acestor valori
stau, alături de altele din spaţiile Moldovei şi Munteniei, la
temelia culturii noastre laice şi religioase, a obiceiurilor şi
datinilor mai vechi sau mai noi, iar multitudinea şi varietatea lor denotă
multiculturalitatea românilor.
Cetăţile
dacice din Transilvania, castrele romane, bastioanele epocii medievale,
bisericile şi clădirile impozante moderne sunt elemente ale civilizaţiilor
ce s-au succedat în istorie stând mărturie vredniciei populaţiei
locale. Elogiul Ardealului adus de Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu,
Nicolae Iorga, Vasile Băncilă sau Constantin Noica – toţi oameni
născuţi şi crescuţi în Regatul României, personalităţi
de primă mărime ale istoriei, literaturii, filosofiei şi
culturii române – este o recunoaştere a contribuţiei provinciei şi
populaţiei sale la realizarea unităţii de neam şi limbă,
de istorie comună românească. În Caiete Eminescu afirmă că
„…direcţia punctului de mişcare e dată de rasa pământului,
care-a avut respectul dreptului, respectul adevărului, respectul în fine
pentru ceea ce este esenţa cea mai înaltă a vieţii” (ms. nr.
2.255, fila 393), iar „Punctul nostru centrifugal – mater perenes – e
Ardealul – punctele centripete sunt cele cari se-ntind de-a lungul râurilor
noastre deci pe insula tracică şi valea Istrului.”; „Moldova şi Ţara
Românească nu sunt decât promontorii ale Ardealului” (ms. 2.257, fila
414); şi poetul conchide: „Pământul mai sărac sileşte la
muncă mai multă pentru producerea aceleiaşi cantităţi
de bunuri. Dar acel plus de muncă nu se poate pierde. El se traduce în
energia musculară, în caracter rezistent şi în puterea de reproducţiune
a rasei. De aceea de la ardeleni va porni regenerarea naţională” (ms.
2.258, fila 214).
O panoramă largă a stării
sociale şi spirituale din epocă este prezentată de Nicolae Iorga
în cele 2 volume ale cărţii sale: Neamul românesc în Ardeal şi
Ţara Ungurească, publicate în 1906, după lunga sa călătorie
în aceste părţi de ţară. Tot „apostolul neamului” a definit
cel mai limpede rolul jucat de „Episcopul Voevod” Inochentie Micu-Clain, în
trezirea conştiinţei naţionale, în afirmarea şi apărarea
românilor ardeleni ca naţiune. Drept care, în Dieta de la Cluj a şi
fost ameninţat că va fi azvârlit afară pe geam, ca apoi, prin
intrigile duşmanilor neamului său, să fie relegat la Roma unde a
şi murit în 1768. Testamentul său, în care Lucian Blaga remarca
formula-emblematică ,,Nu poţi învia din morţi decât în pământul
Patriei’’ a devenit un memento valabil peste timp până astăzi.
Filosoful
Vasile Băncilă face, într-un eseu din 1938, un elogiu provinciei şi
oamenilor săi, realităţilor socio-economice şi spirituale
ardelene: „În zodiacul geografic de semnificaţii româneşti, Ardealul
ocupă un loc de masivă eminenţă etnică, în aşa măsură
încât nu ne putem înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem
Ardealul.
Înainte
de toate, Ardealul cuprinde sensul originarităţii noastre. Ideea
formei, a sâmburelui sau a impulsului iniţial, care domină atât de
mult înţelegerea filosofică de azi oricînd e vorba de realităţi
sufleteşti sau biologice, devine clară, în ceea ce priveşte
neamul românesc, numai dacă este pusă în legătură cu fiinţa
istorică a Ardealului.
Aceeaşi
dârzenie metodică îndreptată spre faptă se manifestă în
operele de organizare socială şi culturală ale ardelenilor.
Realizarea cea mai măreaţă în această privinţă este
opera şaguniană cu toate instituţiile ei şi dâra puternică
pe care a lăsat-o în istorie. Şaguna, acest domnitor în sutană,
acest monarh ecleziastic făcut să conducă o împărăţie,
în care s-au unit tenacitatea ardeleană cu fluiditatea resurselor politice
ale românilor macedoneni, a izbutit fiindcă a găsit în Ardeal o pastă
care voia să fie organizată şi colaboratori avâd pasiunea aşezată
a faptei şi organizării.
În
Ardeal nu este entuziasmul ce se aprinde repede al românilor din alte părţi,
în schimb acest entuziasm e cu atât mai adânc atunci când el se produce şi
revelează aceeaşi dârzenie de foc sub cenuşă a sufletului
ardelenesc. Entuziasmul Ardealului a produs un fenomen absolut singular în toată
istoria lumii: un simplu ţăran, care la un moment dat se molipseşte
de o idee ce depăşea infinit toate interesele lui imediate de ţăran,
pentru a deveni apoi în tot cursul vieţii sale posedatul acestei idei,
apostolul ei rustic, profetul patriarhal şi sfântul pămîntului,
vagabondul sacru, cruciatul singuratic, omul care vorbea în pilde, care îndemna
şi şfichiuia şi care vedea pretutindeni lupoaica şi columna
lui Traian: Badea Cârţan! (1848-1911). Ciobanul din Cârţişoara e
una din cele mai uimitoare dovezi de vitalitate şi de legitimitate de a trăi
a neamului românesc. Unui popor care produce un astfel de exemplar de ţăran
i s-a hărăzit desigur un rost înalt. Badea Cârţan, Iancu, Horea,
Cipariu, Bărnuţiu, corifeii Şcolii Ardelene, Vlaicu şi alţii…
sunt exploziile sufletului ardelenesc, sobru în viaţa obişnuită,
dar cu atît mai înflăcărat pentru fapta cea mare, atunci când se
întâlneşte cu istoria sau când o creează”.[1]
(Pentru
Badea Cârţan, munţii nu constituiau o piedică: „Cine a mai văzut
graniţă prin mijlocul ţării?” Îşi caracteriza singur
truda în cuvinte memorabile: „Am luat cărţile de unde au fost şi
le-am dat celor care n-au avut. Atât! Ori ţi se pare faptă slabă
să-l deştepţi pe cel din întuneric?” La o percheziţie din
1903, la Braşov, se găsesc la el 4.858 titluri în 76.621 de volume!)
Afirmarea conştiinţei naţionale
a românilor din Transilvania în perioada medievală, premodernă şi
modernă, proiectată în planul mai larg al istoriei generale a
românilor (vezi lucrările unor istorici precum Ioan-Aurel Pop[2] şi Mathias Bernath[3] ), este fără îndoială şi
o contribuţie ştiinţifică la reconstituirea faptelor ce
stau la baza formării naţiunii moderne şi contemporane româneşti.
Cercetarea epocii străvechi a scos la
iveală urme de locuire a teritoriului municipiului încă din perioada
paleoliticului mijlociu (120.000-80.000 î.Ch.): resturi de faună şi
unelte de piatră cioplită găsite la Cluj-Mănăştur
(Calvaria), la Tăietura Turcului şi în cartierul Cordoş.
Neoliticul, epoca bronzului şi cea a fierului relevă şi ele o
populare densă a centrului oraşului, dar şi a zonelor vecine cetăţii
(Gura Baciului, Hoia, Fânaţele Clujului, Floreşti, Deuş ş.a.).
Numele de Napoca, pe care romanii l-au găsit
în momentul cuceririi, foarte probabil de origine dacă, a fost preluat de
aceştia şi folosit în continuare pentru a denumi o localitate foarte
importantă din punct de vedere comercial (era la întretăierea marelui
drum care mergea din sud spre nord, cu un altul care era orientat pe axa
est-vest), militar şi economic (minele din Munţii Apuseni şi
ocnele de la Dej, Cojocna şi Turda).
Ridicarea
la rang de municipium a Napocăi
romane, în anul 124 d.Ch., iar în a doua jumătate a secolului al II-lea la
rang de colonia (cea mai înaltă
treaptă în ierarhia urbană a Imperiului Roman) denotă importanţa
acordată de coloniştii romani „centrului”, „intramuros-ului”.[4]
Viaţa
spirituală a spaţiului locuit de autohtoni şi coloniştii
romani se regăseşte în tradiţiile acestora – laice, religioase,
decorative sau epigrafice, în elemente arhitectonice şi monumente
funerare, dintre care cele mai semnificative pot fi văzute şi astăzi
în Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei .
Retragerea
oficialităţilor romane din Dacia, la Sud de Dunăre, în anul 271
d.Ch., a determinat locuitorii rămaşi să reia formele ancestrale
de organizare – obştile rurale – , pe care le vor îmbina cu tradiţiile
romane. Cercetările arheologice vizând acest secol au reliefat şi ele
urme ale trecerii prin Napoca a popoarelor migratoare: ostrogoţii şi
slavii.
Clujul
medieval, prin fortificaţiile sale de la Cetatea de pământ (Cluj-Mănăştur-Calvaria)
şi aşezarea civilă din centrul oraşului, dezvoltată pe
ruinele Napocăi romane, a făcut parte din sistemul de apărare al
voievodului Gelu în faţa expediţiilor pecenegilor şi hunilor.
Cucerirea cetăţii de către regalitatea maghiară în a doua jumătate
a secolului al XI-lea îi dă dreptul acesteia să aşeze aici călugări
benedictini care vor ridica un „claustru” şi o biserică, „conventul
de la Cluj-Mănăştur devenind astfel o importantă instituţie
cultural-administrativă, un loc de emitere, adeverire şi
autentificare a documentelor”.[5]
Prima
atestare documentară a oraşului o găsim într-un document din
1275: „villa Kulusvár” (din
latinescul clausa-clusa – loc închis,
chei, sens avut şi în termenul slav kluc).
Ridicarea
aşezării la rang de oraş, civitas,
la 19 august 1316, de către regele Carol Robert de Anjou, îi dă
acesteia dreptul la: alegerea judelui, a preotului, a parohului, deţinerea
şi administrarea zonei agricole din hotarul oraşului, scutirea de vămi
în toată Transilvania, privilegii ce vor fi reînnoite de-a lungul istoriei
sale şi care vor aduce beneficii în comerţul intern şi extern,
iar locuitorilor săi, maghiari, germani şi români, o prosperitate
economică deosebită. Se impune subliniat faptul că, până la
mijlocul secolului al XVI-lea, Clujul era unul dintre oraşele germane
importante din Transilvania. Trecerea populaţiei la calvinism şi apoi
la unitarianism a determinat întreruperea legăturilor cu ceilalţi saşi
şi maghiarizarea populaţiei. De altfel, atât marele tipograf Gaspar
Heltai cât şi marele predicator Francisc David erau saşi la origine.
Creşterea
demografică, de la 5.000 de locuitori la mijlocul secolului al XV-lea, la
13.900, la finele secolului următor, a determinat administraţia oraşului
să mărească aria de locuire, pornindu-se o adevărată
sistematizare a străzilor, dinspre piaţa centrală înspre
periferia zidurilor de incintă, în linii drepte, ceea ce a dus la apariţia
suburbiilor; străzile au început să fie podite cu grinzi şi
scânduri, podurile peste Someş să fie construite din piatră, iar
apa potabilă să fie transportată prin conducte din lemn
(elemente de civilizaţie).
Organizarea
vieţii social-politice, după criterii specifice oraşelor
transilvănene, a condus treptat la polarizarea populaţiei în clase –
săracă şi avută. Cea dintâi – mici meşteşugari,
lucrători agricoli, jeleri, iobagi fugari, slugi ş.a.; iar cea de-a
doua – proprietari de pământuri şi de bunuri imobiliare, numiţi şi
„comes”, din care s-a format apoi patriciatul oraşului, „pătura sa
conducătoare”.[6] Dezvoltarea clasei de comercianţi şi
meşteşugari, iar mai apoi a marii nobilimi a dus la formarea celui
de-al doilea val de patricieni (saşi şi unguri).
După
transformarea, în 1691, a Transilvaniei în provincie austriacă, prin Diploma lui Leopold I, Clujul va deveni
capitala Guberniului, iar din 1786, şi centru de district, înglobând patru
comitate, şi sediu al uneia dintre cele două Table Regale
districtuale.
Din
păcate, perioadelor de toleranţă naţională şi
religioasă promovate de guvernul austriac le-au urmat încercările
repetate ale nobilimii maghiare de discriminare politică, naţională,
socială şi culturală. Infiltrările unor populaţii străine
şi colonizările masive făcute de Curtea de la Viena (de slovaci,
germani, unguri, ruteni, sârbi, italieni, spanioli, bulgari), îndeosebi la
periferia aşezărilor urbane unde existau sate compacte de români, în
Banat, Crişana, Maramureş şi Transilvania, populaţii care
fac şi mai grea viaţa românilor, împiedică sub toate formele
închegarea unei vieţi spirituale reale a acestora.[7] Cu toate acestea, comunitatea românească
din Cluj se forma în preajma cetăţii şi ea va reuşi, chiar
cu împotrivirea patricienilor maghiari şi saşi, să se replieze
în puternice nuclee, precum cel de la Cluj-Mănăştur care, la
1750, număra 469 de suflete şi care îşi va ridica o biserică
de rit ortodox.
Unirea unei părţi
din românii ardeleni, la 1700, cu Biserica Romei şi apariţia cultului
greco-catolic va face din oraşul Cluj un important centru religios de luptă
naţională a românilor transilvăneni, luptă culminată
cu prezentarea la împăratul austriac a revendicărilor naţiunii
române, cuprinse în „Supplex Libellus Valachorum” (1791). Unirea forţată
a Transilvaniei cu Ungaria şi impunerea limbii maghiare (1867), tendinţele
de deznaţionalizare având bază în legislaţie şi în sistemul
administrativ, o dată cu respingerea tuturor revendicărilor politice,
naţionale, religioase, economice şi sociale ale românilor cuprinse în
Supplex i-au obligat pe aceştia să aştepte momente mai
prielnice: instaurarea unor regimuri mai liberale în monarhia habsburgică,
precum cel generat de Diploma din
1860 şi de Patenta din 1861,
înlesnind, în plan politic şi cultural, apariţia unor organizaţii
naţionale culturale şi educative – începutul unui proces de renaştere
culturală, de instituţionalizare a şcolii, culturii şi
bisericii româneşti.
Mai apoi, reformele din România, produse după Unirea
din 1859, au avut şi în Transilvania un ecou deosebit prin modelul
cultural-naţional instituţionalizat peste Carpaţi.[8] Merită amintit faptul că primul
regulament al nou înfiinţatei Biblioteci a Academiei Române – păstrat
în manuscris – a fost întocmit de Gavril Munteanu (1812-1861), ardelean, autor
de manuale şcolare şi traduceri din scriitorii latini (vezi Bibliografia
Românească modernă, vol. II, p. 501-502).
Temelia organizării bibliotecilor
publice moderne, în Moldova şi Muntenia – reunite, este pusă prin
promulgarea, în noiembrie 1864, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a
Regulamentului pentru bibliotecile
publice din România; mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul celui următor, Nicolae Iorga, Spiru Haret, Dimitrie Gusti şi
alţii creează, prin măsurile luate, o adevărată emulaţie
pentru înfiinţarea de noi biblioteci şcolare şi publice, atât în
mediul urban cât şi în cel rural, neuitând să sprijine prin forme
variate şi asociaţiile şi societăţile culturale din
Transilvania, supusă încă imperiului austro-ungar.
Începutul de secol XX găsea bibliotecile
din Transilvania într-o situaţie simţitor îmbunătăţită,
atât prin numărul cât şi prin dotarea lor. Şi aceasta proporţional
cu numărul membrilor societăţilor, reuniunilor, asociaţiilor
laice sau religioase ale adulţilor sau tineretului studios.
În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, oraşul Cluj rămâne, din
punct de vedere economic, în urma altor centre din Transilvania (Braşov,
Sibiu), din cauza conservatorismului său şi a rămăşiţelor
feudale în organizarea breslelor şi corporaţiilor meşteşugăreşti
ce vor intra în contradicţie cu forţele de producţie industrială.
Desfiinţarea, prin instrucţiuni şi patente, a breslelor, numărul
limitat de firme comerciale şi industriale au dat şi românilor
posibilitatea să se îndrepte înspre meserii practice, curent promovat cu
insistenţă de intelectuali, ceea ce a dus la coagularea, în centrele
urbane, a unei burghezii industriale româneşti, cu toată opoziţia
claselor similare ale maghiarilor şi saşilor. Această „clasă
a industriaşilor”, numită şi „clasă de mijloc”, va face legătura
între „intelighenţie” şi „popor”, va susţine financiar activităţile
naţionale şi culturale, inclusiv activitatea de lectură.
Organizându-se,
după modelul asociaţiilor culturale şi literare, în „reuniuni de
sodali (calfe)” (1873), vor promova şi sprijini învăţarea de către
tinerii români a unor meserii, acordându-le stipendii şi ajutoare, lucrând
pentru dezvoltarea lor spirituală, stimularea şi atragerea de noi
meseriaşi industriali, pentru integrarea lor, „întărirea simţului
de colegialitate şi ajutorare reciprocă, pentru cultivarea simţului
naţional etc.”.[9]
Reuniunea
clujeană l-a avut ca prim-preşedinte pe profesorul Grigore Silaşi,
cunoscut filolog şi organizator al vieţii naţionale şi
culturale româneşti, care, timp de 12 ani, până la retragerea sa
determinată de urzelile naţionalist-şovine, a îndrumat
bibliotecile create pe lângă „Casină” şi Societatea „Iulia”, iar
din 1900 a deschis o bibliotecă proprie cu 204 volume, cu conţinut
divers, şi un cabinet de lectură (1908), toate sprijinite fiind de
Banca „Economul”. Reuniunile „sodalilor” din Blaj, Miercurea, Sebeş, Sibiu
şi Cluj, dintre cele mai active, au scos, în 1908, şi o revistă:
„Munca, pentru meserii, industrie, comerţ şi economie” care,
prin programul ei, îşi propunea polarizarea intereselor meseriaşilor
români şi popularizarea activităţilor acestora.[10]
Reuniunea sodalilor români din Cluj a reuşit,
prin varietatea activităţilor sale, să unească această
clasă românească în dezvoltare, să o facă conştientă
de potenţialul său viitor, în concurenţa cu industriaşii naţiunilor
favorizate din imperiu, contribuind, cu certitudine, la prefacerile deosebite
ce se vor produce după Marea Unire.
Este de reţinut pentru această
perioadă că, de la înfiinţarea tipografiilor, creşterea numărului
de cărţi şi apariţia presei periodice, la deschiderea
primelor librării şi a cabinetelor de lectură, de la apariţia,
în 1831, a primelor biblioteci publice sprijinite de stat (Iaşi, Bucureşti,
Craiova), o dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, până la înfiinţarea în 1898 a
primelor biblioteci populare de stat, în Ţările Române,[11] şi a bibliotecilor pentru popor în
Transilvania,[12] gama literaturii deţinute de acestea se
va diversifica în funcţie de locul şi gradul de instrucţie al
cititorilor (oraş, sat, pentru tinerii studioşi, pentru meseriaşi
etc.). Atât în Ţările Române cât şi în Transilvania, organizaţiile
culturale şi organismele ce-şi propuneau să înfiinţeze
biblioteci vor beneficia de ideile progresiste ale unor minţi luminate
precum: Petrache Poenaru, Gheorghe Asachi, Apostol Culea, Nicolae Iorga,
Dimitrie Gusti, V. A. Urechia, B. P. Hasdeu ş.a. – în Regatul României;
Iosif Vulcan, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Grigore Silaşi, Amos
Frâncu, Iuliu Coroianu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion Pop Reteganu ş.a. – în
Transilvania.
Societatea română de leptură in
Clusiu, de pildă, înfiinţată la 1
octombrie 1861 sub conducerea protopopului Ioan F. Negruţiu, are o
bibliotecă românească serioasă.
Aceste idei generoase de
învăţare şi propagare a limbii şi istoriei românilor din
imperiu, sprijinirea „productelor” naţionale aveau să ducă la
ridicarea conştiinţei de neam şi limbă, prin cultură şi
lectură. Exemplaritatea şi bogăţia unor biblioteci precum
Biblioteca Centrală din Blaj, Biblioteca Centrală a „Astrei” de la
Sibiu şi cea a cărturarului Timotei Cipariu, renumite prin
multitudinea incunabulelor, a papirusurilor, a cărţilor vechi şi
rare, antice şi medievale, din toate literaturile lumii, dau măsura
vredniciei întemeietorilor lor, a temeiniciei învăţământului
transilvan.
Surprinde însă faptul că administraţia
maghiară de tip austriac ne oferă atât de puţine date despre
înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecilor româneşti în Transilvania,
deşi timpul scurs de la apariţia lor este – istoriceşte vorbind
– neînsemnat. O explicaţie posibilă ar fi şi faptul că
unele dintre bibliotecile româneşti din Transilvania erau privite ca iniţiative
particulare şi ignorate, în timp ce iniţiativele publice ale
românilor erau de-a dreptul reprimate. Deducţia, simplă în fond,
comportă două aspecte. Primul este legat de caracterul semioficial,
până la aprobarea statutelor, în care au apărut şi s-au
dezvoltat majoritatea acestora. Autorităţile maghiare nu vedeau cu
ochi buni existenţa societăţilor de lectură şi a
bibliotecilor cu carte românească, de unde şi prigoana, discriminările
sau chiar devastările la care ele au fost supuse în timp. În fine, pe
aceeaşi linie, dar cu armele statisticii, birocraţia maghiară a
menţionat doar în treacăt, acolo unde nu a reuşit să
ignore, datele legate de existenţa bibliotecilor româneşti. Într-adevăr,
în prima statistică oficială despre bibliotecile publice şi
particulare, din 1886, sunt menţionate doar 18 biblioteci publice româneşti,
deşi numărul lor era cel puţin dublu. Nici celelalte statistici,
din 1902, 1904, 1912 şi 1915, nu sunt mai darnice cu date despre existenţa
şi situaţia acestor biblioteci. S-a pretextat faptul că în ele
erau cuprinse doar cele mai însemnate, de peste 5.000 de volume (statistica din
1904), 10.000 de volume (1912) şi chiar de 50.000 de volume (după
1913), astfel că, răsfoind Magyar
Statisztikai Évkönyv din acei ani, găseşti menţionate doar
bibliotecile Seminarului din Arad, ale gimnaziilor din Beiuş, Blaj, Braşov
şi ale „Astrei”, toate cu peste 5.000 de volume. Realitatea a fost, din
fericire, cu totul alta. În preajma Marii Uniri, existau în Transilvania circa
250 de biblioteci româneşti, ce e drept de mici dimensiuni, dar numărul
real al acestora este mai mare. Ele erau constituite îndeosebi în centrele
urbane: Cluj, Sibiu, Oradea, Baia Mare, Deva, Făgăraş, Gherla,
Lugoj, Turda, Carei, Şimleu, Beiuş, Blaj, Bistriţa, Caransebeş,
Călan, Zărand ş.a. Ideile luministe ale Şcolii Ardelene au
fost sursa şi suportul necesar în constituirea şi extinderea acestor
instituţii generatoare de educaţie şi progres.
Dacă până în 1914 în
Transilvania se poate vorbi despre constituiri şi organizări de
biblioteci (pe lângă societăţi, reuniuni şi asociaţii
culturale, şcoli, aşezăminte de cult ş.a.), după 1918
documentele ne demonstrează că problema reorganizării lor, pe
baze moderne şi unitare, era în atenţia forurilor de resort ale
statului, a unor animatori reali ai vieţii spirituale româneşti renăscute.
Marea Unire de la 1918 nu numai că
a salvat aceste cărţi, dar a făcut ca, în sfârşit,
Transilvania să-şi aibă propriile biblioteci publice româneşti.
Începutul l-a făcut chiar capitala de drept, Clujul, prin Biblioteca
Universităţii, „românizată” după 1919, în cadrul căreia
va funcţiona, începând din 14 mai 1921, şi o Bibliotecă Populară,
care, ne place să credem, ar putea fi considerată nucleul iniţial
sau germenele Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”