|
|
|
|
Lectura
şi biblioteca publică la Cluj |
Capitolul II
Apariţia
şi dezvoltarea bibliotecilor transilvănene cu privire specială
la Cluj
De la lectura în biblioteci ecleziastice, societare
şi particulare la cea publică
Ca mai
pretutindeni în Europa Centrală şi de Est, şi în Transilvania
bibliotecile au apărut şi s-au dezvoltat în cadru ecleziastic. Prima
bibliotecă atestată documentar a fost cea a mănăstirii
cisterciene de la Igriş (pe malul stâng al Mureşului, în zona Aradului),
bibliotecă ce şi-a format o filială proprie la Cârţa, în Ţara
Făgăraşului. Ea deţinea cu titlu de împrumut publicaţii
din fondul bibliotecii burgunde de la Pontigny (Franţa), iar catalogul
său consemnează, la 1229, fără echivoc, primul contact al
românilor cu literaturile latină şi franceză (cărţi de
ritual, scrieri teologice, din filosofia latină). „Şcoala lui Gerard din Cenad şi biblioteca de la
Igriş sunt verigi ale unui complex proces de asimilare, desigur la nivelul
posibilităţilor acelor timpuri, de către spiritualitatea
medievală transilvăneană a culturii occidentale latine”.[1]
Proliferarea şi diseminarea unor ordine
monastice care au fondat şi biblioteci reprezintă prima etapă a
istoriei acestor instituţii pe actualul areal românesc.
După
trecerea populaţiei maghiare la creştinism, în secolul al XI-lea, sub
domnia lui Ştefan cel Sfânt, episcopiile romano-catolice, din timpul
acestuia şi al lui Ladislau I – urmaşul său la tron, au fost
obligate să înzestreze bisericile cu cărţi trebuincioase slujbei
religioase.[2] Se cuvine menţionat faptul că,
datorită specificului vieţii ecleziastice din Transilvania, încă
de la început istoria cărţii s-a desfăşurat pe două
direcţii: una episcopal-capitulară, oarecum de îndrumare şi
coordonare, cealaltă monahal-călugărească. Asemeni situaţiei
din Ţările Române vecine, ultima va sublinia rolul capital pe care
l-au jucat mănăstirile, până la apariţia tiparului, în
copierea şi colecţionarea cărţilor.
Dintre multele ordine monahale răspândite pe întreg
teritoriul transilvan, cel dominican avea cele mai bune şcoli şi cele
mai bogate colecţii de cărţi. Pentru dominicani, o
mănăstire nu putea fiinţa fără un „prior” şi un
„egumen”, şi tot ei au fost primii care au reglementat, cu minuţiozitate
chiar, munca bibliotecarului. Dacă ar fi să dăm crezare
grămăticului Hubertus de Romanis, încă din 1254 marele capitlu
al ordinului definea astfel această activitate: „Ţine de funcţia
bibliotecarului să se îngrijească, pe cât se poate, ca să
aibă la dispoziţie o încăpere bună şi sigură
pentru instalarea bibliotecii. Să fie un loc ferit de vânt şi de
ploaie, dar – aşa cum cere buna conservare a cărţilor – să
fie suficient de aerisit. Dulapul în care se aşază cărţile
să se facă din lemn ca astfel cărţile să fie şi
mai ferite de putrezire şi umezeală. Să fie înzestrate cu multe
rafturi, şi cărţile aparţinătoare câte unui domeniu
să nu se răzlăţească, ci să se adune
laolaltă, prevăzându-se cu indicatoare de cote. Cotele trebuie
să fie indicate şi pe raft, ca să putem stabili unde se
găseşte ceea ce căutăm”. Şi mai departe: „O dată
sau de două ori pe an, împreună cu colegul său delegat în acest
scop, să strângă laolaltă toate cărţile şi
să le ducă într-un loc potrivit. Acolo apoi să le
răsfoiască pe toate şi să stabilească nu cumva s-a
pierdut vreuna, nu au distrus-o carii pe alta. Dacă află că-i
lipseşte o carte, să se străduiască a o găsi
degrabă. Dacă alta s-a stricat, să aibă grijă să
o repare, iar în viitor să o apere de tot ce vede că-i dăunează
cărţii. Iar dacă va vedea vreo carte că zace în afara
dulapului, să o pună înapoi la locul ei”.[3]
Spiritul
de emulaţie intelectuală existent în Transilvania secolelor al XV-lea
şi al XVI-lea poate fi argumentat prin atmosfera creată de
umanişti precum Nicolaus Olahus şi Csulai Móré Filip (români de
origine), de Szatmary György şi Johannes Henckel, Johannes Honterus
şi Gaspar Heltai, erudiţi formaţi la universităţile
din Vest, oameni cunoscători ai lumii cărţii şi ai circulaţiei
acesteia, care au adus cu ei, pe teritoriul românesc, o parte din bogăţiile
literaturii clasice latine, dar şi ale celor din Evul Mediu şi
Renaştere.
Chiar dacă
prima bibliotecă din Cluj a fost înfiinţată de
călugării benedictini pe la sfârşitul secolului al XI-lea
(inventarul ei alcătuit la 1427 se păstrează până în zilele
noastre), existenţa celei mai importante biblioteci medievale clujene se
datorează totuşi ordinului dominican. Ctitorit de Ioan de Hunedoara
în 1455, o dată cu mănăstirea, localul bibliotecii există
şi acum, iar interiorul său „…a ajuns astăzi cel mai vechi,
şi unicul interior de bibliotecă medievală din ţară,
conservat în stare originală”.[4]
A doua mare bibliotecă
medievală clujeană datează din 1557, când din biblioteca
orădeană a lui Haczaki Marton (Martinus Haczius – bibliofil de
origine română, născut în Ţara Haţegului în jurul anului
1495, mare colecţionar de codice, scrieri teologice şi
tipărituri vechi), o parte din cărţi sunt aduse la colegiul
iezuit din Cluj, colegiu de rang universitar, şi vor constitui fondul
bibliotecii celei dintâi Universităţi clujene, înfiinţată
în anul 1581 („rămăşiţele” colecţiei sunt
păstrate şi azi în Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei
Române).
Tradiţia
dezvoltării bibliotecilor în Transilvania este veche şi ea se
fondează pe legăturile acesteia cu Apusul. Matia Corvinul, rege al
Ungariei (1458-1490), va întemeia una dintre cele mai mari biblioteci
medievale, de rarităţi (codice corviniene – cca 2.000-2.500).
Deşi nu s-a fondat pe pământ românesc, biblioteca poate fi
considerată, după originea etnică a întemeietorului, „…cea mai
strălucită bibliotecă, din şirul numeroaselor biblioteci
domneşti şi boiereşti ale trecutului nostru, biblioteca
vestită a unui Domn de sânge românesc, aşezat pe tronul unei
ţări vecine”.[5]
Existenţa
Bibliotecii Corviniene, distrusă la 1526 de Soliman Magnificul, ne face
să credem că dezvoltarea bibliotecilor din Transilvania este
nemijlocit legată de modelul cultural realizat de românul Matei Corvin.
Piese corviniene din biblioteca regală ajung la Cluj, Braşov, Sibiu
şi Alba Iulia.[6]
Clujul va
deveni însă al doilea centru important al cărţii din
Transilvania, după Braşov, abia la înfiinţarea primei
tiparniţe, pe la 1550, de către preotul sas Gaspar Heltai. Atelierul
preotului Heltai, considerat cel mai important şi mai productiv centru
editorial al secolului, şi înfiinţarea Universităţii, în
1581, vor accentua rolul conducător al Clujului în ceea ce priveşte
crearea şi stocarea de informaţii, accelerând totodată un
fenomen cultural inevitabil: eliberarea cărţii de sub tutela
religioasă. În acelaşi timp, apariţia şi răspândirea
tiparului pe teritoriul transilvan nu vor însemna un pas important înainte doar
pentru cele trei naţionalităţi privilegiate; acesta va fi un
moment decisiv pentru trezirea conştiinţei de neam a românilor.
Trebuie spus de la bun început că în
Transilvania, apariţia mai târziu decât în Moldova sau Ţara
Românească a bibliotecilor româneşti se datorează
condiţiilor de împilare impuse de imperiul habsburgic şi de cele trei
naţionalităţi recunoscute: ungurii, secuii şi saşii.
Transilvania nu a avut parte nici de mănăstiri româneşti vechi
şi bogate unde călugări şcoliţi la Athos ori în
mănăstirile slave adunau cu sârg bucoavne şi manuscrise, nici de
minţi luminate precum Brâncoveanu, Mavrocordat, Miron Costin sau Stolnicul
Cantacuzino, recunoscuţi pentru pasiunea cu care colecţionau
cărţi clasice şi scrieri ce circulau în epocă. Pe de
altă parte, în încercarea lor de a-şi înfiinţa biblioteci,
românii ardeleni n-au primit vreun ajutor de la principii şi regii
stăpânitori în Transilvania, străini în fond de fiinţa lor, sau,
mai apoi, de la guvernele la fel de indiferente şi străine ale
căror preocupări vizau doar dezvoltarea celor trei naţiuni. În
atare condiţii, nu e de mirare că cele dintâi biblioteci
româneşti au apărut mult după cele ungureşti şi
săseşti, sub oblăduirea bisericii, singura instituţie
românească ce se bucura de oarecare independenţă şi trecere
la autorităţi.
Astăzi se poate
afirma cu certitudine că cea mai veche bibliotecă românească de
însemnătate din Transilvania a fost cea a Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii
Braşovului, locaş de cult înfiinţat la 1513, pe lângă care
va funcţiona şi prima
şcoală românească din spaţiul transilvan.
Cercetări recente ale braşovenilor vorbesc de o şcoală cu caracter public pe lângă Biserica
„Bartolomeu” încă din anul 1502.[7] Ea consta mai ales din cărţi
bisericeşti adunate de pe urma legăturilor pe care biserica le avea
cu domnitorii moldoveni şi munteni şi chiar cu mănăstirile
greceşti şi curtea imperială de la Moscova. Primul „izvod” al
cărţilor din bibliotecă este întocmit în 1683, iar din 1793 s-a
păstrat un catalog complet din care rezultă că tipăriturile
cu caracter religios în slavonă şi română, cărţile
populare, de istorie şi limbă reprezentau aproape în totalitate
fondul de carte pe care îl deţinea biblioteca din Şchei.
De altfel, Braşovul
s-a dovedit a fi „…centrul ideal pentru răspândirea cărţii
româneşti în toate provinciile, în primul rând din punct de vedere
geografic, aflându-se la intersecţia drumurilor dintre Transilvania, pe de
o parte, Ţara Românească şi Moldova, pe de alta, şi fiind
de cel puţin două secole poartă comercială”.[8]
Cunoaştem,
de asemenea, că primele cărţi în limba română le-a
tipărit diaconul Coresi „ot
Târgovişte”, tot la Braşov, la începutul secolului al XVI-lea. Unele dintre acestea, afirmă specialiştii,
erau versiuni tipografice revizuite ale manuscriselor din Maramureş. Nu
avem spaţiu pentru a evoca aici, fie şi pe scurt, epopeea eforturilor
făcute în toate cele trei provincii româneşti, secole la rând, pentru
tipărirea şi difuzarea cărţilor în limba
naţională. Dar, nu putem trece
peste apariţia Noului Testament de la Bălgrad (1648) şi Pradoslovia
către cititori a lui Simion Ştefan. În ea întâlnim
conştiinţa unităţii neamului şi îndatorirea de a se
scrie pe înţelesul românilor de pretutindeni. Cuvintele trebuie să
fie ca banii – se spunea în acel text devenit celebru – căci banii aceia
sînt carii îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele
acelea sînt bune carele le înţeleg toţi”.
Renaşterea
şi Reforma produse în Europa Evului Mediu au adus şi în Transilvania
mutaţii în cultura şi învăţământul organizat în jurul
mănăstirilor şi al lăcaşurilor
de cult. Mănăstirea ortodoxă din zona Aradului
Hodoş-Bodrog, atestată documentar în secolul al XII-lea, trebuie
să fi avut şi o bibliotecă, de vreme ce o seamă de
manuscrise miscelanee şi cărţi tipărite au fost descoperite
în fondurile Muzeului Naţional din Praga, dar şi în cele ale
bibliotecilor din Transilvania şi Banat. Pentru secolele XVI-XVII,
mănăstirea şi biblioteca ei au constituit „un pilon al culturii medievale româneşti în partea
vestică a ţării”.[9]
Existenţa la Radna,
judeţul Arad, a unei biblioteci pe lângă mănăstirea
franciscană, în secolul al XVII-lea – evidenţiată de
Elena-Rodica Colta –, şi multitudinea domeniilor colecţiei – carte
religioasă, dar şi ediţii ale operelor clasicilor antici,
scrieri de logică şi retorică, dicţionare şi
gramatici, scrieri cu caracter geografic, agricol şi horticol. Aceasta
sugerează că ea deservea nu numai viitorii preoţi, ci şi
alte categorii de tineri studioşi – având, aşadar, un caracter
public.[10]
Secolul al
XVII-lea este bogat şi el în biblioteci bine structurate şi
alcătuite după criterii umaniste, enciclopedice, unele dintre ele cu
caracter public precizat de întemeietori. În epocă se crease o modă
din constituirea de biblioteci, mai ales în rândul principilor Transilvaniei,
în jurul curţii acestora, ca punct central al vieţii intelectuale
şi artistice. Bibliotecile aparţinătoare principilor Gabriel
Bethlen, Andrei Rákoczi şi Mihail Apafi I, unor nobili sau umanişti,
printre care şi românului Mihail Halici, a cărui bibliotecă
număra, la 1674, 414 titluri în 539 volume, ne fac să credem că
aceştia erau conştienţi de faptul că democraţia
şi puterea se bazează pe informaţie şi cultură, pe
care numai cartea şi biblioteca ţi le pot oferi.[11]
În perioada
1608-1700, existau în Transilvania 37 de biblioteci particulare, atestate
documentar şi semnalate printr-un repertoriu pus în evidenţă de
Maria Ursuţiu, care, cercetând şi arhivele Clujului, şi
protocolul breslelor croitorilor, descoperă încă alte 14 biblioteci
princiare, nobiliare, ale unor orăşeni, intelectuali, preoţi
şi funcţionari.[12]
Printre marile
biblioteci ale secolului al XVIII-lea se numără şi cea a
episcopului iezuit Ignatius Batthyány (1741-1798),
fondată la Alba Iulia, care instituie testamentar ca „Biblioteca să
fie deschisă oricui în ceasurile stabilite”; este bogată în
incunabule, manuscrise miniate şi cópii
medievale ale operelor unor autori latini, antici şi renascentişti,
precum şi în monumente ale artei tiparului românesc.
Între valorile
sale de seamă, amintim şi o parte din celebrul Codex Aureus, datând din secolul al IX-lea, precum şi Codex Burgundus din secolul al XV-lea.[13]
Tot în
perimetrul bibliotecilor particulare cu caracter public se înscrie şi cea
a contelui Samuel Teleky, din Târgu Mureş, Cancelar al Transilvaniei, cu
legături europene şi o cultură de tip clasic formată la
şcolile din Basel, Utrecht, Leipzig şi Viena; călător în
căutare de carte europeană, contele a adunat în biblioteca sa
cărţi şi incunabule în latină, greacă, engleză,
franceză, italiană şi ebraică. Poliglotul conte şi-a
tipărit în 1796, la Viena, şi catalogul bibliotecii sale, în patru
volume, catalog în care s-au înregistrat cele peste 40.000 de volume organizate
într-o clădire special construită, care dăinuie şi
astăzi; biblioteca mureşeană adăposteşte în prezent,
pe lângă fondurile telekyene, şi pe cele ale unor colegii transilvane
sau ale familiei de matematicieni Bolyai. Deschisă pentru public în 1802,
biblioteca are consemnate în registrele sale de evidenţă numele
consultanţilor şi titlurile lucrărilor lecturate. Printre
utilizatorii săi, figurează şi intelectuali români, îndeosebi
cei preocupaţi de istorie.[14]
La Sibiu, în
secolul al XVIII-lea, guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuel Bruckenthal
(1721-1803), fondează şi el o mare şi valoroasă
bibliotecă însumând peste 15.000 de volume, colecţie deschisă
pentru public în 1817. Adăugirile ulterioare la fondul iniţial dau
valoare culturală, literară şi artistică Bibliotecii documentare
din cadrul Muzeului Bruckenthal sibian, de un interes special pentru istoria
cărţii şi tiparului transilvan şi european.[15]
Printre marile
familii transilvănene se numără şi cea a
Mocioneştilor, din zona Aradului, familie originară din Tesalia care,
prin cei 50 de membri, întemeietori de biblioteci, dovedeşte că nu
este suficient să fii bogat dacă această bogăţie
materială şi mai ales intelectual-culturală n-o pui în folosul
neamului tău. Moştenite din tată-n fiu, colecţiile
bibliotecilor probează instrucţia aromânilor veniţi în
Transilvania şi implicaţi în legitimarea politică şi
naţională, în afirmarea drepturilor româneşti în parlamentele de
la Viena şi Budapesta. Oameni cu instrucţie în Occident,
mocioneştii fac însemnări în germană şi română pe
unele exemplare cu conţinut istoric, ceea ce denotă „caracterul de
lucru” al colecţiei, orientate „…în special spre cărţile
străine, cu referinţă la români, şi spre cele
transilvanice”.[16]
Înfiinţate
la Blaj, în 1745, Seminarul teologic greco-catolic şi Şcoala de
obşte îşi vor constitui una dintre cele mai importante biblioteci ale
secolului, Biblioteca Centrală, prin grija episcopilor Ioan Inochentie
Micu-Clain, Petru Pavel Aaron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior. Aici apar
şi pot fi consultate, pentru prima dată, alături de
tipăriturile religioase, şi cărţi de filosofie, drept
civil, medicină pastorală şi economie rurală. Cum zestrea
iniţială, 250 volume donate de întemeietorul oraşului şi al
şcolilor blăjene, Ioan Inochentie Micu-Clain, sporeşte mereu prin
donaţiile celor întorşi de la studii sau chiar ale
Împărătesei Maria Tereza, se simte pentru prima dată nevoia unui
bibliotecar care să asigure „bună paza bibliotecii”, aşa precum
apare într-unul din ceasloavele bisericii; el va fi găsit în persoana lui Grigore
Maior, episcopul de mai târziu.
De altfel,
Blajul şi Şcolile sale se vor afla la baza unor transformări
profunde în societatea românească transilvană. După Mircea
Eliade, „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi
stinsă de atunci, şi nici nu se va stinge vreodată” [...]
„Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre,
nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte
din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba,
literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea
făurită la Blaj...”. [17]
Lupta de
emancipare naţională a românilor transilvăneni cunoaşte în
secolul al XVIII-lea puncte de amplitudine maximă. Încercările
Curţii de la Viena şi ale principilor transilvăneni de a-i
atrage pe români la practicarea altor religii (cea catolică sau
protestantă), precum şi promisiunile de recunoaştere a românilor
ca „naţiune politică”, egală în drepturi cu „naţiunile
recepte”, sunt viclenii, promisiuni şi înşelăciuni fără
acoperire. Programul luptei politice româneşti, indisolubil legat de
personalitatea covârşitoare a lui Ioan Inochentie Micu-Clain, a
învăţaţilor Şcolii Ardelene – Gheorghe Şincai, Samuil
Micu, Petru Maior şi Ioan Budai Deleanu, ctitori de şcoală, de
limbă şi istorie românească[18] –, va fi continuat în faze ulterioare prin
programul Răscoalei de la 1784 condusă de Horea, Cloşca şi
Crişan, răscoală ce va avea, pe lângă componenta
socială, şi pe cea naţional-politică. Momentul Supplex
Libellus Valachorum (1791) va fi şi el o etapă a luptei de
emancipare românească în Transilvania. Documentul menţionat, înaintat
Curţii vieneze de „…clerul, nobilimea, starea militară şi cea
orăşenească a întregii naţiuni române…”, este fundamentat
şi argumentat prin vechimea şi continuitatea poporului român în
Transilvania. „Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre
toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru
sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei
tradiţii niciodată întrerupte, al asemănării limbii,
datinilor şi obiceiurilor”.[19]
Punctele
culturale ale programului generat de Epoca luminilor şi Supplex vor fi, cu certitudine, reluate
de Revoluţia de la 1848-1849, care prin cele 16 puncte votate în Adunarea
Naţională de pe Câmpia Libertăţii (3/15-5/17 mai 1848)
şi cele trei principii formulate în Pronunciamentul
de la Blaj (3/15 mai 1868) va stabili priorităţile culturale
şi politice ale naţiunii române în secolul al XIX-lea.
Centrul
intelectual şi şcolar Blaj va genera în Transilvania – la Sibiu,
Cluj, Arad, Oradea, Zlatna, Beiuş ş.a. – o mişcare de emancipare
naţională prin şcoală şi bibliotecă –
instituţii ce diseminau un ideal cultural şi un
învăţământ având coordonate social-politice ce vor pregăti
o serie de cărturari necesari epocii renaşterii naţionale.
Istoria iluminismului românesc din Transilvania s-a scris nu numai la Blaj
şi Cluj, ci şi la Oradea şi Arad. Oradea, centru de
importanţă majoră, locul în care s-a gândit şi întocmit Supplexul, este după Blaj al doilea
centru şi focar de istorie naţională românească al
secolului al XVIII-lea. Aici îşi va desfăşura cea mai mare parte
a vieţii un fiu al judeţului Cluj (născut la Ţop, azi
Pădureni, Comuna Tritenii de Jos), Ioan Corneli, absolvent al
şcolilor Blajului, „…unul din cei mai învăţaţi şi mai
neobosiţi bărbaţi ai neamului românesc din Ardeal…” (Iacob
Radu), „un mare creator al prozei Şcolii Ardelene” (Mihai Gherman),
director al şcolilor româneşti unite din dieceza Oradea (1791-1806),
asemeni lui Gheorghe Şincai pentru dieceza Blajului; este coautor la Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc,
Buda, 1825, referent la raportul ortografic (1806-1807) privitor la înlocuirea
literelor chirilice cu cele latine, autor al unor traduceri din germană,
maghiară ş.a.
Biblioteca
acestui mare învăţat, lăsată capitlului orădean
(conform tradiţiei), număra, la 1848, după catalog, 456 titluri,
în 537 volume (67 cărţi româneşti vechi din secolele XVII-XIX,
de istorie, teologie, filologie – lexicoane, gramatici –, carte
bibliotecară; carte străină şi multe coligate, în total
circa 1.000 volume). [20]
Din
şirul marilor intelectuali de formaţie europeană ai secolului al
XIX-lea, se distinge figura filologului şi lingvistului de la Pănade,
din imediata apropiere a Blajului, Timotei Cipariu (1805-1887), întemeietor, de
altfel, al uneia dintre cele mai mari şi mai importante biblioteci savante
ale românilor. Biblioteca cipariană formată din: carte
universală din secolele XV-XIX, incunabule, carte românească veche,
carte maghiară veche, manuscrise, codici medievali, fond de carte
orientală, corespondenţă şi arhivă personală, a
fost distrusă pe jumătate în toiul evenimentelor din 1848-1849,
refăcută apoi până la sfârşitul vieţii (1887) acestui
cărturar de structură enciclopedică, pentru ca după exact
100 de ani să fie dezmembrată şi împărţită între
Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R., Biblioteca Documentară
„Timotei Cipariu” din Blaj, Biblioteca Naţională a României şi
Arhivele Naţionale – Filiala Cluj.
Fondul
reflectă erudiţia cărturarului şi interesul său pentru
cartea veche (secolele XV-XVII – mai mult de jumătate), dar şi pentru
cartea contemporană, nu mai puţin bibliofilă. Din urmărirea
atentă a patrimoniului bibliotecii cipariene, se pot sesiza mutaţiile
produse în evoluţia tiparului din primele două secole precum şi
„…trecerea culturilor vechi (antice şi medievale) din vechi manuscrise
şi codici în cultura cărţii tipărite”.[21]
Şi
Reghinul este menţionat în documente ca având la 1778 un cabinet de
lectură frecventat de numeroşi intelectuali de diferite
naţionalităţi[22] .
În ceea ce
priveşte Clujul, ca şi în alte oraşe importante ale
Transilvaniei, lectura românească a premers crearea bibliotecilor. Ea s-a
impus însă mult mai greu decât în alte oraşe transilvane. Clujul,
oraş închis, conservator şi refractar la noul românesc,
păstrează formele latinizante în scriere; aici pătrunde mai
greoi literatura românească din celelalte provincii; se manifestă o
opoziţie făţişă faţă de noutăţile
româneşti în şcoală şi cultură; fiind şi centru
de gubernie, se exercită un control mai riguros al respectării
legilor şi ordinelor privitoare la privilegiile celor trei naţiuni
şi la religiile lor recepte: romano-catolică, protestantă,
unitariană şi luterană; sunt blocate continuu iniţiativele
de emancipare ale populaţiei româneşti. Practicată în
spaţii publice sau private, lectura publică s-a dezvoltat mereu,
astfel încât la sfârşitul secolului al XVIII-lea ea reprezenta un pas
fundamental înainte în trezirea conştiinţei de neam, de limbă
şi istorie românească. Prima ei formă de manifestare, ca mai
peste tot, literatura religioasă, s-a datorat şi
înfiinţării, la Cluj, a celor două lăcaşe de cult
româneşti: ortodox, zidit la 1795, şi catolic, înălţat la
1802. De mare ajutor au fost cărţile tipărite la Bucureşti,
Râmnic, Braşov, Sibiu şi mai ales la Blaj, de unde, episcopul Ioan
Bob va trimite numeroase asemenea „opuri” larg răspândite şi folosite
atât în bisericile greco-catolice cât şi în cele ortodoxe. Cea mai
importantă dintre toate acestea a fost a doua Biblie românească
(după cea numită a lui
Şerban, apărută la
Bucureşti în 1688) tradusă în 1795, cu mult har şi cu o mai
fluentă şi expresivă limbă ecleziastică şi
literară de către călugărul corifeu al Şcolii
Ardelene, Samuil Micu, fapt remarcat încă de multă vreme de Nicolae
Iorga şi George Călinescu. Lucian Blaga l-a numit chiar „primul mare scriitor român din
Transilvania”. Biblia de la Blaj
a fost răspândită în versiuni aproape identice, la episcopia
Buzăului, în Ţara Românescă, apoi şi în Basarabia, într-o
versiune tipărită chiar la Sankt-Petersburg. Importanţa şi
frumuseţea ei au fost reliefate pe larg, după 200 de ani, cu prilejul
recentei ediţii monumentale îngrijite de istoricii şi cărturarii
clujeni Nicolae Edroiu, Sidonia Puiu, Veronica şi Şerban Turcuş,
tipărită la Vatican, cu binecuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea.
Lectura literaturii religioase a reprezentat pe plan local prima formă de
cultivare şi dezvoltare a limbii române unitare, a conştiinţei
de solidaritate românească exprimată în scris.
Răspândirea unor
cărţi populare, gen Alexandria
sau Esopia, reprezintă
următorul pas spre actul lecturii publice, chiar dacă era vorba doar
de lectură în spaţii private. Tipărite la Sibiu de către
Petru Barth şi, mai târziu, de Vasile Aaron, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, aceste cărţi, dar nu numai ele, ci şi alte
tipărituri „poporale” de geografie, istorie, ştiinţele naturii,
au cunoscut o popularitate fără precedent care s-a întins până
înspre zilele noastre.
„În Transilvania veacului al XIX-lea,
bibliotecile s-au înfiinţat mai ales în jurul şcoalelor – normale, teologice şi licee – atâtea câte
ne-au permis Ungurii să avem, şi al Societăţilor de
lectură ale elevilor acestor şcoli, cari biblioteci au fost
semi-publice, împrumutând cărţi şi intelectualilor români din
oraş. Nu pot fi uitate nici acele «Reuniuni
de lectură» sau «Casine Române»,
cari aveau «cabinete de citit», aşa cum se constată la cea mai veche
din ele, cea din Braşov, înfiinţată la 1835-1836, apoi la Cluj
(1861), la Lugoj (1863), Orăştie, Beiuş, Timişoara –
Fabric, Oraviţa, Câmpeni, Caransebeş şi Abrud. De asemenea, sunt
semnificative bibliotecile diferitelor categorii sociale ale Românilor din
Transilvania, organizate poate astfel chiar din cauza vitregiei timpurilor: preoţeşti (pe tracte
protopopeşti), dintre cari cea dela Braşov cu numărul cel mai
mare de volume (496), învăţătoreşti,
înfiinţate mai întâi la Făgăraş, Braşov,
Caransebeş şi Gherla…, pentru meseriaşi,
fiind cea mai veche la Sibiu (1867), iar altele mai târziu la Bistriţa
(1895), la Braşov (1896)…, ale Reuniunilor
feminine, în fruntea cărora stă Turda, cu «bibliotecară»
încă din anul 1874, ale Reuniunilor
de «muzică şi cântări», cu o bibliotecă la
Făgăraş, care conţinea pe lângă cărţile de
lectură şi 82 piese muzicale, şi, apoi, biblioteci ale ziarelor, ca «Drapelul» din
Lugoj, «Gazeta Transilvaniei» din Braşov, «Telegraful Român»
din Sibiu şi probabil «Tribuna» tot din oraşul din urmă”. [23]
Mai amintim
biblioteca Societăţii de lectură a studenţilor din Cluj,
care este semnalată în „Gazeta Transilvaniei” din 1905 pentru
seratele şi petrecerile destinate „inclusiv înfloririi bibliotecii”,
şi Biblioteca Societăţii de lectură a Studenţilor
români de la Gimnaziul romano-catolic din Cluj.
La Budapesta, studenţii români se
organizează devreme în societăţi cu idealuri politice şi
culturale. Încă din 1820, se adunau pentru „a se cultiva împreună în
limba şi istoria română şi pentru a plăsmui cultura
naţională a poporului”. Spiritul cărţilor lui Petru Maior
este de la început diriguitor. În 1862, se înfiinţează Societatea de
lectură Petru Maior (1862-1918) a studenţilor români din Budapesta.
Notar al societăţii va fi Iosif Vulcan, preşedinte – Partenie
Cosma. Activitatea se desfăşoară în case particulare, în
localuri publice, în săli închiriate anume pentru şedinţe,
pentru bibliotecă, pentru sală de lectură. În Comitetul
societăţii era inclus şi bibliotecarul. Revista manuscrisă „Rosa
cu ghimpi” avea o deviză pe măsura scopului principal al
societăţii, acela de a întreţine conştiinţa
naţională a românilor din monarhia austro-ungară: „Cultura va
salva Românimea”. Ca urmare, se votează sume speciale pentru
cărţi. În 1869, biblioteca are 40 de volume şi 2.017 jurnale;
zece ani mai târziu, 616 volume; în 1889 se întocmeşte un catalog şi
se organizează fondul pe secţii; în 1903, ajunge la 2.230 volume
şi 336 broşuri.
Tot la Budapesta, există o
bibliotecă a Societăţii de lectură a teologilor uniţi
români, din 1852. În 1854, avea 316 volume, iar în 1891 număra 457
cărţi româneşti. Şi alte societăţi prevăd
înfiinţarea de biblioteci. Aşa este Asociaţia generală a
muncitorilor din Cluj (1869), Reuniunea sodalilor români din Cluj (1874),
Cercul ştiinţific universitar (1874), care organizează o
bibliotecă menită „să înlesnească studiul individual”,
Asociaţia de lectură a meşteşugarilor (care, în 1910,
deţinea 2.100 titluri). „Casina Română”, care organizează
conferinţe săptămânale pentru propăşirea culturii
naţionale, are în 1903 un fond de 269 cărţi româneşti,
Camera de Comerţ şi Industrie are o bibliotecă publică
numărând - în 1912 – 1.300 volume. Asociaţia învăţătorilor
din Cluj (1897) îşi propune organizarea unei biblioteci publice; Muzeul de
arte şi meserii, înfiinţat în 1898, este înzestrat în 1904, când se
mută într-o clădire nouă, cu 1.839 volume, 685 reviste, 1.073
prospecte; Muzeul etnografic (1891) îşi alcătuieşte o
bibliotecă de 2.000 de volume numai din donaţii, iar Biblioteca din
Casa Matei (Corvin), deschisă în 1902, are 3.219 volume. O reuniune a
femeilor din Turda înfiinţată probabil în 1860-1862 are, în 1900, 700
de cărţi.
Casa de Citire română din Turda va fi
desfiinţată pentru activitatea ei primejdioasă pentru
autorităţi. De altfel, şi Societatea „Iulia” va fi
desfiinţată în 1884 pentru „activitate vătămătoare”
faţă de statul dualist. Revista Societăţii „Iulia”, „Zorile”
(Diorile), redactată de P. Dulfu, va fi continuată de alte
reviste cu pronunţat caracter naţional precum „Răvaşul”
(1903-1910), „Solia satelor” (1913-1914), „Noi” (1913-1914);
Asociaţia croitorilor din Cluj, afiliată la Uniunea muncitorilor
îmbrăcămintei din România, avea şi ea o bibliotecă care
număra 391 de titluri, în 1924 (conform Catalogului cărţilor din
biblioteca grupei muncitorilor croitori din Cluj),[24] în majoritate publicaţii de orientare
socialistă.
În ceea ce priveşte lectura
publică, apariţia ei, ca şi, de fapt, mai târziu, a primelor
biblioteci, a fost marcată de trei evenimente culturale importante. Primul
îl reprezintă apariţia cărţilor tipărite în
româneşte la Cluj. Este vorba despre Catechismul din 1703,[25] Bucoavna (1744)[26] şi cele două volume ale Dicţionarului româno-latino-unguresc,
avându-l ca autor pe episcopul greco-catolic Ioan Bob, editate între 1822
şi 1823[27] ; al doilea eveniment decisiv pentru
afirmarea şi cultivarea limbii române, pe plan local, îl constituie
apariţia şi proliferarea presei româneşti în deceniile patru
şi cinci: „Gazeta de Transilvania”, cu suplimentul ei „Foaie
pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul de ambe
sexe”, „Albina”, „Foaia duminicii”, „Organul
luminării”, „Învăţătorul poporului”, care au îmbogăţit
conţinutul lecturii şi au avut un rol decisiv în popularizarea ei; al
treilea şi cel mai important este legat de începutul organizării
culturale a tineretului studios clujean.
În perioada premergătoare
Revoluţiei de la 1848, la Cluj numărul tinerilor români ce studiau
dreptul şi filosofia la Liceul Academic romano-catolic (fost piarist) a
crescut simţitor între anii 1843 şi 1847. Aici au studiat: Avram
Iancu, Neagoe (Nicolae) şi Radu Popea, Alexandru Pop (Papiu Ilarian),
Alexandru Bohăţiel, Iosif şi Zaheu Hodoş. „Apropierea
şi relaţiile strânse între tinerii români de la colegiu au favorizat
înfiinţarea, la iniţiativa lui Papiu Ilarian şi Neagoe Popea, a
primei Societăţii de Lectură Românească din Cluj, urmare
firească a «…lăţirii spiritului naţional din ce în ce tot
mai mult între studenţii români de la Cluj».
Înfiinţarea şi organizarea au avut
loc în cursul anului 1845 şi sunt descrise astfel de către Neagoe
Popea: «Est mod dezvoltarea naţională luând dimensiuni tot mai mari,
să nu ne mirăm, în sfârşit, dacă în periodul indicat (deceniul
al IV-lea al sec. al XIX-lea), periodul de aur al studenţilor din Cluj,
atât ce priveşte numărul, cât şi calificarea lor – zelul cel
învăpăiat naţional îi conduce până la ideea de a
înfiinţa chiar o societate de lectură […] şi o foaie
periodică manuscrisă sub redacţia zelosului Al. Papiu Ilarian
[…] şi a celui ce scrie aceste».[28] „Aurora” sau „Diorile [Zorile]
pentru minte şi inimă” – cum se intitula revista – a apărut
cu primul număr în ianuarie 1846; s-a distribuit studenţilor români
de la Cluj şi chiar „canceliştilor” sau funcţionarilor români de
la Tabla Regească din Târgu Mureş. Din cele câteva numere care se mai
păstrează până astăzi la Filiala din Cluj a Arhivelor
Naţionale (toate din 1846), se observă preocupările revistei
pentru publicarea de poezii, anecdote şi povestiri, încercări
literare ale membrilor societăţii, proverbe româneşti, traduceri
literare şi istorice. Printre semnatari erau: Al. Papiu Ilarian (care,
printre altele, este şi autorul îndemnului „Să învăţăm
româneşte, domnilor!”), Nicolae Popea, Iosif Hodoş, Constantin
Poruţiu, Gavrilă Manu şi alţii.
„Scopul mărturisit al
înfiinţării ei a fost învăţarea şi propagarea limbii
şi a istoriei românilor în rândurile tinerimii studioase româneşti
din Cluj, întrunind membrii societăţii care «…nu ştiau ceti
şi scrie româneşte în gramatică şi istoria română»,
cultivarea limbii şi sprijinirea încercărilor literare în limba
română”.[29]
Societatea a constituit, totodată, o
adevărată şcoală pentru conducătorii Revoluţiei
române de la 1848. Desfiinţarea ei în anul Revoluţiei nu i-a
descurajat pe tinerii studioşi. Până la înfiinţarea, în anul
universitar 1872/1873, a unei alte Societăţi de lectură,
„Iulia”, ei vor lua parte la viaţa culturală românească
desfăşurată în cadrul „Casinei”.
Revoluţia din 1848-1849, prin ideile
sale, având la bază şi învăţăturile Şcolii
Ardelene, a generat o „mişcare naţional-culturală ce
urmărea în primul rând emanciparea culturală prin cultivarea limbii
şi literaturii române, ridicarea nivelului cultural al maselor largi, menţinerea
trează a conştiinţei naţionale în mintea şi inima
românilor transilvăneni.
Un rol important în această
direcţie l-au jucat societăţile culturale care iau
fiinţă după Revoluţie, iar în perioada liberalismului
împânzesc întreaga Transilvanie.
Percepând rostul noilor vremi, în atmosfera de prefaceri a anilor ’860, elita românească a încercat să-şi reorganizeze viaţa social-culturală prin crearea de instituţii care să contribuie la ridicarea instrucţiei poporului. Ca urmare, în câteva decenii toate ţinuturile româneşti sunt cuprinse în reţeaua reuniunilor cu caracter cultural, social sau filantropic”.[1]