11 febr. - Înființarea fabricii de porțelan Iris
Înființarea fabricii Iris
Începuturile Fabricii Iris sunt legate de iniţiativele antreprenoriale ale lui Farkas Simon, care a pus bazele unei întreprinderi ce s-a lansat în producția ceramică. În 11 februarie 1922, aceasta s-a transformat în societate pe acţiuni, Societatea anonimă română pentru industria ceramică Iris, fiind votate statutele şi stabilindu-se capitalul social la suma de 12.000.000 lei. Iris a fost înregistrată în Registrul firmelor la 18 august 1922. Conform actelor de fondare, Fabrica Iris se constituise având ca domeniu de activitate producţia şi comercializarea de sobe de teracotă, şamotă şi porţelan. Terenul fabricii a fost cumpărat de la Banca Agrară, principalul acţionar al acesteia, care a susţinut-o mereu în momentele dificile.
Fabrica Iris a devenit prima fabrică cu capital în întregime românesc din Cluj, dar şi prima fabrică de porţelan din ţară. Din primul Consiliu de administraţie au făcut parte: preşedinte, Dominic Raţiu, director la Banca Agrară, alți membri ai conducerii acestei bănci ca Petre Poruţiu, Vasile Osvadă și Laurian Gherman, apoi Ionel Comşa, director la Banca Centrală pentru Industrie şi Comerţ din Cluj, Iulian Pop primarul oraşului Cluj, Vasile Lazăr, Vasile Hossu, I. Szadeczky, Dávid Sebestyén şi Simon Farkas. În timp, li s-au adăugat: Ion Agârbiceanu, Octavian Prie, Emil Haţieganu, Sebastian Nicolau, Silviu Dragomir, Elie Dăianu, Valer Moldovan. Procesul tehnologic era condus de un director tehnic şi trei meşteri germani.
Irisul interbelic
Fabrica Iris a pornit greu, reuşind însă în cele din urmă să se afirme şi să prospere. După înființare, a continuat producția de șamotă, în producerea porţelanului întâmpinându-se greutăți legate de materiile prime necesare și de plasarea produselor, care trebuiau să facă față concurenței unor firme prestigioase din străinătate. Astfel, cu toate că producţia de porţelan și mai ales de şamotă au crescut, anul 1924 s-a încheiat cu pierderi. Situația s-a repetat și anii următori și, în 1927, pentru a se evita lichidarea fabricii, s-a adoptat un set de măsuri privind producția şi politica de personal, în paralel cu accesarea de noi credite. Acest an a devenit astfel primul de la înfiinţare care sugera o consolidare a societăţii. Se produceau obiecte de porţelan de uz casnic, ustensile electrotehnice, farmacologice, sobe de teracotă, cărămizi.
După criza economică ce a dus din nou fabrica în pragul falimentului, printr-un regim sever de economii, s-a ajuns la o creştere a producţiei şi o îmbunătăţire calitativă a acesteia. Până în 1939, s-a dublat beneficiul net de după criză, dar și numărului salariaților. Marca IRIS – FINE PORCELAINE a devenit tot mai căutată şi cunoscută și peste hotare, producând nu doar pentru consum intern, ci și pentru export, între 1932–1940, în principal pentru ţări din Orientul Mijlociu. Fabrica realiza porţelanuri de lux pentru familiile înstărite, inclusiv Casa Regală a României, dar şi pentru alte case regale europene.
Evoluții postbelice
Supravieţuind războiului, apoi naţionalizării, Fabrica de porţelan Iris se situa după al Doilea Război Mondial printre cele mai importante întreprinderi din ţară în subramura industrială din care făcea parte, multă vreme şi singura. Fabrica era referinţa de calitate în branşă şi unul din simbolurile Clujului, care nu a rezistat însă după 1989, în pofida eforturilor de supravieţuire.
Bibliografie
- Ghizela Cosma, Antreprenori și afaceri clujene de altădată. Medalioane biografice și schițe documentare, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2022, p. 44-49.
