2 dec. - Prima epidemie de holeră la Cluj
Holera, teroarea Bengalului sau „femeia neagră” - aspecte ale patologiei. Epidemia din anii 1831-1832
După epidemiile de ciumă, cele de holeră sunt legate cronologic de secolul al XIX-lea. Pornită din India, focar epidemic principal, această nouă epidemie a afectat Europa pentru prima data în anul 1831, dar și Africa de Nord, trecând Atlanticul, până la malul estic al Americii de Nord.
Omenirea se dovedea neputincioasă în fața acestei noi boli, a cărei etiologie era încă necunoscută, până în 1881 când Koch a descoperit vaccinul antiholeric. Boală exotică, gravă, dureroasă, holera se propaga rapid cu manifestări gastro-intestinale, scăderea temperaturii corpului, puls insensibil, ducând în cele din urmă la colaps. Bacilul care provoacă patologia, produce o toxină care, resorbită, paralizează nervii organelor circulatorii, de unde aspectul albăstrui, vânăt al corpului bolnavului. Spre deosebire de ciumă care se transmite doar direct, prin contactul cu bolnavul, holera se transmite și pe cale hidrică, prin consumarea apei de suprafață contaminate, bacilul conservându-și vitalitatea mai mult timp în apă.
Prin modul de răspândire, holera stă în legătură cu un stil de viață neigienic. Ca urmare, a apărut și s-a răspândit în medii de viață precare. Cum la momentul epidemiei din 1831-1832 holera era o boală complet necunoscută, atât ca și cauze, modalitate de răspândire și tratament, au apărut diverse interpretări, precum faptul că epidemia era o pedeapsă pentru săraci.
În 1831, după ce a făcut ravagii în Asia și Rusia europeană, boala s-a răspândit în Țările Române, Austria și Ungaria, teroarea Bengalului sau „femeia neagră”, cum o numea Mikszáth într-una din scrierile sale, amenințând și Transilvania. Aflate în stare de alertă, autoritățile au promovat o serie de măsuri preventive: furnizând medicilor formulare informative despre boală, limitând circulația, introducând carantinarea noilor veniți în regiune, limitând organizarea târgurilor, solicitând curățarea străzilor și locuințelor. Acestea nu au oprit însă propagarea epidemiei și, la mijlocul lunii iulie, aceasta a atins mai multe localități din Transilvania. Venirea toamnei a mai domolit ferocitatea epidemiei, încetinindu-i progresul, Clujul neintrând încă în aria de manifestare a acesteia.
Măsuri sanitare, de prevenție, limitare și control al răspândirii epidemiei, la Cluj
Încă din iulie autoritățile clujene au introdus măsuri de limitare și control a intrărilor în oraș care se putea face doar cu permis, preoții au fost solicitați să informeze oamenii despre boală și să îi îndemne ca în caz de îmbolnăvire să nu o ascundă, să raporteze imediat situația și să aibă încredere în medici. Se căutau case potrivite pentru amenajarea de spitale la nevoie, s-au desemnat locuri speciale pentru târgurile săptămânale și zilnice, cerșetorii și vagabonzii erau expulzați din oraș și trimiși la locul de baștină, cetățenii erau îndemnați să-și curețe locuințele și străzile.
Izbucnirea epidemiei la Cluj în decembrie 1831, apogeul și stingerea ei
Cu toate măsurile de prevenție adoptate și în contextual în care epidemia părea să se fi încheiat în zonele înconjurătoare, la 2 decembrie 1831 s-a înregistrat primul caz de holeră la Cluj, în strada Belső-Magyar (azi în perimetrul bulevardului 21 Decembrie). Acestuia i-au urmat alte cazuri cu final nefericit și epidemia, din ce în ce mai periculoasă, s-a extins rapid și în alte părți ale orașului. Era necesară amenajarea de noi spitale și o casă din strada Kül-Magyar (azi în perimetrul bulevardului 21 Decembrie) a fost amenajată în acest sens, alți pacienți fiind cazați în spațiul închisorii militare. Medicul Dániel Pataki a fost chemat de la Viena - unde tocmai își terminase studiile – fiind numit medic șef al spitalelor. Apoi, chirurgii Domokos Szabó și György Csoma au fost desemnați cu gestionarea cazurilor de holeră.
La Cluj, epidemia a cunoscut o exacerbare timp de trei săptămâni, după care numărul infectărilor a început să scadă. Majoritatea îmbolnăvirilor s-au înregistrat în zilele de 17 -22 decembrie, când numărul cazurilor zilnice nou înregistrate a fost de 30, iar al deceselor de aproximativ 10 pe zi. Apogeul epidemiei a fost atins în 24 decembrie, după care virulența acesteia s-a calmat. Ca în majoritatea locurilor, ea a durat șase săptămâni, în care, la Cluj s-au înregistrat 509 cazuri, un număr respectabil raportat la cei 20.000 de locuitori ai orașului. Au decedat 92 de persoane (57 bărbați și 35 femei), 417 recuperându-se în urma bolii (236 bărbați și 273 femei). La 16 ianuarie, medicul Barra raporta stingerea epidemiei. S-a considerat că, faptul că populația Clujului a trecut relativ ușor și în scurt timp peste acest val epidemic s-a datorat măsurilor de prevenție inteligente adoptate de autorități și înțelepciunii oamenilor de rând, care au acceptat ordinele și au apelat cu încredere la ajutor medical.
Alte valuri epidemice ulterioare, la Cluj
Deși în acei ani epidemia a migrat în continuare spre statele din vestul Europei, în anii următori, până la sfârșitul secolului, această boală a revenit și orașul a fost nevoit să mai facă față și altor valuri epidemice. Următoarea epidemie majoră s-a manifestat în toamna anului 1848 (77 morți) și apoi alta în vara anului 1849 (241 morți). Cea mai devastatoare a fost cea din vara anului 1873 (1081 de cazuri cu 537 decese). Ultima epidemie s-a manifestat la Cluj în 1883, dar cu mai puține decese (97).
Bibliografie
- Pataki Jenő, Fejezetek Erdély járványtörténetéből, accesibil la chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://mek.oszk.hu/05400/05413/pdf/pataki_jarvanyok.pdf
- Ioan Bolovan, Aspecte privind impactul demografic şi mental al epidemiilor în spaţiul ardelean în secolul al XIX-lea, accesibil la chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_3/14_mora.pdf
