De la Memorie şi cunoaştere locală
Cuprins |
În perioada interbelică, pe fondul afirmării tendinței de instituționalizare a asistenței sociale moderne, s-a manifestat și profesionalizarea serviciului social. Ca și în alte state, această evoluție se plia pe curentul igienist, în care statul căuta să-și impună rolul și concepția și, de asemenea, pe fenomenul filantropic. Este de semnalat că primul Institut al surorilor de ocrotire din România s-a înființat la Cluj, în 1919. La acesta s-au adăugat și alte inițiative locale venite dinspre societăți cu caracter religios, filantropic.
[modifică] Propunerea de înființare a Institutului surorilor caritate și punerea ei în practică
În acest context, la 5 iunie 1934, delegatele filialei clujene a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, în frunte cu Sofia Meteș, au propus Episcopului Nicolae Ivan înființarea sub patronajul bisericii a unui institut în care să fie pregătite surori de caritate. Primind propunerea, Episcopul a susținut ctitorirea unei mănăstiri sub auspiciile căreia să funcționeze acest institut.
Astfel, în februarie 1935, în clădirea vechii teologii din strada Avram Iancu nr. 6 din Cluj, s-a deschis mănăstirea de călugărițe pe lângă care urma să-și desfășoare activitatea Institutul surorilor de caritate. Așezământul a fost pus sub ocrotirea Sf. Cuvioase Elisabeta.
[modifică] Principii de funcționare a Institutului surorilor de caritate
Regulamentul prevedea ca Institutul de la Mănăstirea Sf. Elisabeta să fie „sub jurisdicția Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului Feleacului și Clujului și sub controlul tehnic al Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale”. Scopul școlii era pregătirea duhovnicească și profesională a surorilor de caritate pentru așezămintele filantropice ale bisericii și statului.
La intrarea în Institut, candidatele trebuiau „să dovedească absolvirea celor 4 clase de școală secundară”, cele doar cu studii de clase primare erau primite excepțional, în baza unor recomandări de la învățător și preotul local. Candidatele urmau să depună și o declarație semnată de doi martori, prin care se obligau ca la finalizarea cursurilor să servească în calitate de surori de caritate timp de cel puțin 10 ani la stat, județ sau comună, într-o instituție de binefacere sau educație, stabilită de Episcopie în acord cu Ministerul Sănătății. În caz contrar, absolventele urmau să restituie mânăstirii cheltuielile pentru întreținerea lor în Institut. Cele care în cei doi ani de studii își descopereau vocația monahală și deveneau călugărițe ale mănăstirii, după absolvire, urmau să activeze în spitale și alte instituții filantropice ca maici de caritate. Salariul lor era trimis mănăstirii care se îngrijea de toate trebuințele lor. După 10 ani de activitate, acestea se puteau retrage la mănăstirea lor de origine.
[modifică] Funcționarea Institutului între 1935-1940
Cursurile au început în anul 1935, cu 10 eleve. Directoare a Institutului a fost numită Sofia Meteș. Medici și profesori de teologie din Cluj s-au oferit să predea gratuit materiile prevăzute în programa institutului. Prima serie de surori de caritate, promoția 1937, a fost repartizată la Spitalul de Stat din Reghin. O singură absolventă a rămas la Cluj, ca infirmieră la Liceul de fete „Regina Maria”. În 1938, alte 6 absolvente au fost repartizate la Spitalul din Reghin. În anul școlar 1938/1939, Institutul a avut doar 2 eleve, iar în 1939/1940, 12. Din 1940, refugiul la Sibiu și cursul evenimentelor politice de după 1944, au pus capăt activității Institutului.
[modifică] Bibliografie
- Marius Drăgoi, Graiul documentelor: Mănăstirea Ortodoxă „Sf. Elisabeta” din Cluj (1936-1958), în „Studia UBB- Teologia Ortodoxă”, 1-2/2013, p. 213-216.
