De la Memorie şi cunoaştere locală
Emil Isac un tribun al ideilor noi/Ion Brad. – Cluj: Dacia, 1972, 420 p.
În Argumentum, autorul defineşte obiectivul propriului demers, schiţarea unor linii directoare ale vieţii şi activităţii social-politice, ale ideologiei literare a lui Emil Isac.
În primul capitol, “Sînt feciorul popii de la Cluj…”, se prezintă date cu caracter biografic, despre familia lui Emil Isac, naştere, studii, începutul activităţii literare a lui Emil Isac. Capitolul “Impresii şi senzaţii moderne, este construit pe analiza volumului Poezii, impresii şi senzaţii moderne, publicat de Emil Isac în anul 1908.
“Judec altfel decât oamenii zilei…” este capitolul în care autorul urmăreşte prima etapă de afirmare a lui Emil Isac, încercând să descifreze, mai ales din presă, corespondenţă, dar şi din volume, liniile directoare ale creaţiei sale. Capitolul “Lipsa unui teatru românesc în Transilvania”, reflectă interesul lui Emil Isac faţă de această problemă, preocupările teatrale ale acestuia legate de piesa Maica cea tânără.
Capitolul “N-am rude la Academii, n-am moşii în Dobrogea”, se opreşte asupra anului 1912, când aproape toate colaborările la presa din România ale lui Emil Isac se concentrau în paginile “Noii reviste române”, fiind însă şi anul premierei piesei “Maica cea tânără”. Anul 1913 autorul îl consideră punctul maxim al deciziilor lui Emil Isac de a se război cu ceea ce considera retrograd în cultura din România şi Transilvania, încercând totodată să-şi formuleze propria ideologie literară [„Modernismul pe toate liniile”].
Următorul capitol poartă numele unui articol semnat de Emil Isac “Futurişti, expresionişti, nebuni”, care încearcă prin prisma punctelor de vedere personale exprimate, să contureze atitudinea lui faţă de aceste curente. Tot în anul 1913, aşa cum subliniază autorul, Emil Isac nu putea să lipsească, spiritual, de la tragicul eveniment al prăbuşirii lui Aurel Vlaicu, căruia avea să-i închine o elegie.
Capitolul “Stropii din urmă ai unei credinţe calde”se opreşte asupra acestui poem în proză, dar face referiri şi la colaborarea lui Emil Isac, în calitate de “corespondent” al “Noii reviste române” la realizarea unei anchete internaţionale, lansată după războiul din Balcani de C. Rădulescu-Motru sub titlul Problema balcanică în faţa Europei culte. O nouă etapă din scrisul lui Emil Isac, marcată de anul 1914, a debutat sub motto-ul “Am încins condeiul în suferinţele proletariatului” (care este şi titlul următorului capitol) şi se baza , aşa cum subliniază Ion Brad, pe legăturile sale tot mai intense cu mişcarea socialistă din Ardeal.
Corespondenţa lui Emil Isac cu Ady Endre, din anul 1914, este prezentată şi comentată în capitolul “Fii binecuvântat de natură, Ady…”. Declanşarea războiului şi măsurile care au fost luate de regimul austro-ungar, resimţite până la nivelul presei, atitudinea de revoltă a lui Isac împotriva acestei situaţii este redată în capitolul “Nu ridic pahar în cinstea ucigaşilor!”.
“Ardealule, Ardealule bătrân” este titlul unui volum semnat de Emil Isac, apărut în vara anului 1916. Titlul volumului dă şi titlul capitolului în care sunt analizate cele mai semnificative poeme. În anul 1916 România a intrat în război. La 15 octombrie, Isac publica articolul Europa cea nouă, considerat de Ion Brad o filipică împotriva lumii vechi, ca şi profeţirea unei lumi noi. Acest articol este analizat în capitolul cu acelaşi titlu.
Emil Isac s-a înscris în Secţia română a Partidului Social Democrat din Ungaria, transformat în Partidul Social Democrat din Ardeal şi Banat (pe care avea să-l părăsească în cele din urmă), fiind ales membru în Marele Sfat Naţional. Impresiile sale despre Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, la care a fost participant, avea să le relateze în articolul publicat la 23 decembrie 1918 în “Adevărul”, “Alba Iulia socialiştilor români”. Comentariul acestuia constituie subiectul capitolului cu acelaşi titlu. Capitolul “Apărarea cauzei comune a progresului omenesc” relatează despre relaţiile sale cu Ady Endre, Kosztolányi Dezsö, Babits Mihály, dar şi despre intensificarea activităţii sale de literat şi publicist.
Ion Brad a identificat peste 230 de articole, cronici, notiţe, poeme în proză, însemnări, scurte povestiri, crochiuri lirice, publicate în anii 1919-1924. Despre evoluţia sa pe tărâmul publicistic din aceşti ani, Ion Brad relatează în capitolul „Trebuie să luptăm pentru o Românie nouă”. Ardealul rămâne în permanenţă punctul esenţial pitagoreic al lui Emil Isac, sublinia Ion Brad, analizând scrierile sale din anii 1919-1920, concentrate asupra acestui subiect, în capitolul al cărui nume l-a împrumutat din titlul articolului, „Spre un nou Ardeal”.
Amplificarea interesului lui Emil Isac pentru problemele culturii, este surprinsă în următorul capitol, intitulat „Când burghezul se amestecă în literatură”. Inspector al Artelor pentru Transilvania, timp de 20 de ani, profesor de estetică la Şcoala de Belle Arte din Cluj (înfiinţată în 1925), acorda acum o atenţie aparte teatrului, muzicii, artelor plastice. Aspecte sociale, culturale, dar şi morale pe care le condamnă sau pentru care militează continuă să alimenteze bătălia sa publicistică şi în anul 1921 [„Snobismul este boala burghezimii româneşti”]. Dincolo de „pamflete amare şi condensate”, Emil Isac nu rămânea doar la negaţie, sublinia Ion Brad, el şi afirma. Articolul „O statuie a lui Avram Iancu la Cluj”, analizat în capitolul cu acelaşi titlu, este astfel nu numai o incursiune în istorie, dar şi creionarea unui portret exemplar pentru tineri şi, dincolo de acestea, un sprijin pentru înălţarea statui lui Avram Iancu la Cluj, un sprijin pentru înţelegerea acestui gest public.
Analiza articolelor „Apărători ai tradiţiunii” şi „Răvaş”, apărute tot în anul 1921, care condamnă falşii apărători ai tradiţie, falşii patrioţi şi demagogii, se regăseşte în capitolul intitulat „Hahalachii şi Mahalachii ridicoli”. În întreg anul 1921, o altă problemă asupra căreia a stăruit a fost problema naţională, dintre articolele publicate pe această temă, autorul a selectat spre prezentare în capitolul „Baronii, conţii şi ciocoii” articolele „Exilul lui Oskar Jászi”, „Noi şi ungurii” şi „Ungaria de azi.... Articolul „Regimul lui Horty”, şi titlu de capitol în acelaşi timp, este comentat în continuare alături de articolul „Catastrofa austriacă”, fragmentul „Mîna contelui Andrassy”, „O nouă putere” şi „Baronii din Ardeal”, care exprimau dincolo de toate convingerea lui Emil Isac că împăcarea româno-maghiară, căreia îi dedicase atâta pasiune şi energie, după cum subliniază Ion Brad, nu putea veni decât pe calea democraţiei.
În capitolul „Ego homo”, autorul continuă să schiţeze protretul lui Emil Isac, subliniind că tematica perioadei prezentate până la acest punct, al anului 1921, avea să fie dezvoltată şi în anii următori, Ion Brad propunându-şi să o urmărescă în continuare, prin aceeaşi tehnică de „decupaj” cinematografic. Abordarea unor probleme internaţionale şi de politică externă apar în publicistica lui Emil Isac şi sunt redate prin articolele grupate în capitolul „Requiemul de la Viena”. În acelaşi timp, continuarea cultivării relaţiilor cu intelectualitatea maghiară de către Emil Isac, ideile sale privind importanţa acestora sunt surprinse în capitolul „Caragiale a fost sărbătorit de unguri”. Observator al problemelor sociale şi naţionale, Emil Isac le studia reflectate în viaţa spirituală, în cultură, în publicistică, în diverse genuri artistice. Remediul tuturor relelor îl vedea nu în revoluţie ca înainte, ci în educaţie. Acesta este subiectul paginilor intitulate „Daţi-i acestui Ardeal, căldura culturii!”.
Capitolul „Copiii flămânzi pe străzile Clujului”, intitulat după unul din articolele sale cu acelaşi titlu, în care apare unul din leit-motivele frecvente în scrisul său, cel al „copiilor”, abordează şi altă categorie tematică, legată de necesitatea recunoaşterii culturii, artelor şi artiştilor ca factori importanţi în edificarea României moderne. De asemenea, în capitolul „Cântecele credinţei în viitor – Eroii”, autorul aceste monografii pune în evindenţă strădania lui Emil Isac de a cultiva eroii neamului prin diferite articole, ca cele dedicate lui G. Dima, Avram Iancu, Iosif Vulcan, Aurel Vlaicu, Titus Babeş.
Capitolul „Ce lipsă avem noi de Operă domnule?” îl prezintă pe Isac ca susţinător, prin publicistica lui, a instituţiilor şi oamenilor de cultură şi artă, al educaţiei publicului pentru artă, al propagandei culturale, pentru o renaştere culturală.
„Toga de aur a lui Marc Aureliu” este capitolul în care autorul monografiei prezintă cele mai edificatoare „autoportrete”. Sunt semnalate apariţia în 1923 a volumului „Poeme în proză” şi în anul 1925 a volumelor „Cartea unui om” şi „Notiţele mele”. Ion Brad subliniază faptul, că dacă în 1914 Emil Isac punea un accent deosebit pe politic şi social, pe naţional, pe „concretul artei”, în 1933 accentul cade mai ales pe estetic, pe moral, pe „idee”, pe „frumos”. Reacţiile critice la aceste volume sunt prezentate în capitolul „Proza d-lui Emil Isac vine ca o protestare”. O mare parte a capitolului redă fragmente din corespondenţa lui Emil Isac cu personalităţi culturale ale timpului.
În anul 1936, Emil Isac publicase volumul „Poeme”, iar un an mai târziu, „Poezii”. „Sînt de-o mie de ani”, este capitolul în care Ion Brad se apleacă asupra poeziei, din cea de-a doua etapă, a lui Emil Isac, cu accent pe leit-motivele ei. Ecouri critice la poezia lui Emil Isac sunt prezentate în capitolul „Firul de cânepă se împleteşte cu cel de mătase”. Piesa „Domnul Milion”, rămasă în manuscris până după moartea scriitorului, dă titlul şi constituie subiectul capitolului următor.
Despre perioada refugiului la Turda, din 1940, avea să scrie în jurnalul „Carnetul meu din Turda”, prezentat în capitolul ”Trupul în Turda, sufletul la Cluj”. Despre poeziile turdene scrie Ion Brad în capitolul „Nu-i nimic! Să mă aresteze!”. Creaţia sa din perioada anilor 1944-1946 este analizată în capitolele „Ardealul este fântână de aur”, „România liberă”, „Fiţi siguri, dragi muncitori”, „Şi ardelenii au scăpat de rege”, „Între noi şi unguri, ieri şi azi”.
„Răspunderea scriitorului” este titlu de capitol, dar şi al unui articol considerat de Ion Brad, un articol program, de manifestare a ideologiei literare a lui Emil Isac. Poezia ultimilor săi ani de viaţă este analizată în capitolul „Veţi fi voi mai fericiţi...”. Ultimul capitol, „Şi din zare vulturii să mă privească”, evocă sfârşitul vieţii lui Emil Isac.
