Institutul de lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu”

De la Memorie şi cunoaştere locală

Cuprins

1 Istoric
2 Bibliografie

[modifică] Istoric

Înființarea Muzeului Limbii Române a fost decisă în ședința din 27 august 1919 a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria, organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate, în perioada decembrie 1918 și aprilie 1920.

În numărul 87 al „Gazetei oficiale” a Consiliului Dirigent din 10 februarie 1920, este redată hotărârea Resortului cultelor și al instrucțiunii publice de a înființa Muzeului Limbii Române din Cluj, hotărâre semnată de Valeriu Braniște, șeful acelui resort. Se precizează că, începând cu data de 1 octombrie 1919, se înființează Muzeul limbei române pe lângă Universitatea din Cluj, „adăpostit în casa anume cumpărată spre acest scop de Consiliul Dirigent în strada Elisabeta nr.23 și care intră în proprietatea Universității române din Cluj”. „Art.2 – Scopul acestui Muzeul al limbei române este: a) Strângerea și prelucrarea științifică a materialului lexiocografic al limbei române din toate timpurile și din toate regiunile locuite de Români; b) Pregătirea de studii și lucrări speciale în vederea unificării limbei literare și a terminologiei tehnice și speciale în toate ținuturile românești; c) Deșteptarea interesului obștesc pentru studiul și cultivarea limbei române; d) Pregătirea de filologi români.”

Inițiativa i-a aparținut, însă, lui Sextil Pușcariu, om de cultură și reputat lingvist, primul rector al Universității clujene recent înființate. Creat ca o consecință pe plan cultural și științific a Marii Uniri și „conceput, încă de la înființare, ca un vast laborator de formare și afirmare a forțelor creatoare din domeniul filologic”, Muzeul Limbii Române a funcționat la început pe lângă catedra de limba română a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj.

Unul dintre meritele incontestabile ale lui Sextil Pușcariu a fost acela că și-a ales colaboratori de seamă: Nicolae Drăganu, singurul docent român rămas de la Universitatea maghiară desființată, Vasile Bogrea, Constantin Lacea, Theodor Capidan, George Giuglea, Gian Domenico Serra, Yves Auger, Petre Grimm, Gheorghe Oprescu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, C. Diculescu, C. Marinescu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Constantin Daicoviciu, Gh. Vâlsan, Romulus Vuia, Ioan Mușlea, Th. Naum, Iosif Popovici, Gustav Kisch, Sever Pop, Emil Petrovici, Ion Chinezu, Ion Breazu, Olimpiu Boitoș, Ștefan Bezdechi și alții.

Muzeul Limbii Române din Cluj și-a câștigat rapid prestigiul de cel mai solid institut de profil din perioada interbelică. Istoricul muzeului mai consemnează perioada refugiului la Sibiu, între 1940-1945, concomitent cu mutarea Universității clujene în urma Dictatului de la Viena. În urma restructurării cercetării științifice academice, Muzeul este reorganizat în anul 1949 și trece sub egida Academiei Române sub numele de Institutul de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor, apoi, din 1965, numai sub acela de Institut de Lingvistică și Istorie Literară.

Acest muzeu s-a dovedit a fi în primul rând, șantierul ideal de elaborare a Dicționarului limbii române, denumit și Dicționarul Academiei (DA), sarcină pe care Academia Română i-o încredințase lui Sextil Pușcariu, încă din 1906. Publicat mai întâi în fascicule, dicționarul - tezaur va cuprinde cinci tomuri, grupând literele A-B, C, D-De, F-I și J-L (până la cuvântul lojniță), care au văzut lumina tiparului între 1913-1949. La realizarea acestei opere lexicografice de mari proporții, considerate „una dintre culmile lexicografiei naționale” au participat, alături de coordonatorul ei efectiv, Sextil Pușcariu, lingviștii Constantin Lacea și Theodor Capidan, secondați de Nicolae Drăganu, D. Evolceanu, Teodor Naum, Ștefan Pașca, Yves Auger, I.A. Rădulescu-Pogoneanu și alții.

În 1950, se structurează secția de istorie literară, primul responsabil al secției fiind D, Popovici, urmat apoi de Ion Breazu și Iosif Pervain. Aici au activat nume de prestigiu ale școlii literare clujene: Liviu Rusu, Lucian Blaga, Ion Taloș, Jancsó Elemér, Engel Carol, Vasile Fanache, Elena Stan, Mihail Triteanu și alții. O serie de lucrări colective au polarizat interesul literaților clujeni din cadrul Institutului. Menționăm, astfel, bibliografia analitică cu titlul Românii în perioadele germane din Transilvania, din care a apărut, în 1977, volumul dedicat perioadei 1779-1840, iar cel pentru perioada 1841-1860 fiind publicat în 1983. O cercetare a fost consacrată presei literare românești din Transilvania până la 1918. Un alt volum colectiv de studii, cu o deschidere interdisciplinară, se intitulează De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, apărut în 1982. În ultimele decenii, colectivul de istorie literară s-a concentrat pe elaborarea unor lucrări lexicografice de mare anvergură, dintre care au apărut recent câteva volume de referință: Dicționarul cronologic al romanului românesc, de la origini până la 1989, apărut în 2004, Dicționarul cronologic al romanului tradus în România, de la origini până la 1989, apărut în 2005, Dicționarul cronologic al romanului românesc. 1990‒2000, publicat în 2011, precum și Dicționarul cronologic al romanului tradus în România. 1990‒2000, publicat online în 2017. Între acestea se înscrie și colaborarea la Dicționarul general al literaturii române.

Cea de-a doua lucrare științifică de răsunet elaborată în cadrul institutului fondat și condus de Sextil Pușcariu a fost Atlasul lingvistic român. Gândită tot de ctitorul Muzeului, ea a fost pusă exemplar în practică de doi dialectologi de excepție, Sever Pop și Emil Petrovici. În acest scop, au fost întocmite și lansate opt chestionare tematice, între 1922-1937, pentru anchetele indirecte, prin corespondenți. După ce au fost efectuate, între anii 1930 și 1938, în paralel, cele 398 de anchete directe cu ajutorul a două chestionare, au apărut în continuare, până în 1943, patru volume din ancheta întreprinsă de Sever Pop și, respectiv, trei volume din cea înfăptuită de E. Petrovici, cel din urmă fiind și autorul unui volum de Texte dialectale.

Începând din 1921, va apărea revista „Dacoromania”. Din acest buletin al Muzeului, considerat, la vremea respectivă, cel mai bun periodic de specialitate de la noi, au fost publicate, până în 1948, 11 volume masive, însumând aproximativ 9000 de pagini, consacrate cercetărilor de lingvistică și filologie, în principal, dar și celor de folclor și istorie literară. Institutul va edita, începând din 1956, o nouă revistă de specialitate, „Cercetări de lingvistică”, cu apariții bianuale până în 1993. Redactor responsabil al revistei a fost, inițial, Emil Petrovici, iar din 1969 Ioan Pătruț. În continuarea acesteia, este reluată, în 1994, vechea denumire a publicației „Dacoromania”, serie nouă, sub egida Editurii Academiei Române. Institutul îngrijește și o revistă bianuală în limba maghiară, care apare din 1957, „Nyelv-és irodalomtudományi közlemények” (Studii și cercetări de lingvistică și istorie literară). Începând din 15 iunie 2014, este editată și revista „Dacoromania litteraria” în format on-line. Actele Conferinței Internaționale „Zilele Sextil Pușcariu”, cu o periodicitate din doi în doi ani, sunt reunite, începând din 2013, în noua publicație „Caietele Sextil Pușcariu”.

Principalele direcții de cercetare – lexicografia și dialectologia – inaugurate de Sextil Pușcariu au fost continuate în perioada postbelică. În colaborare cu Institutul de Lingvistică din București, colectivul clujean va elabora, începând din 1952, Dicționarul limbii române literare contemporane, apărut, în patru volume, între 1955-1957, sub conducerea lui Dimitrie Macrea. În deceniul al șaselea este reluat Dicționarul limbii române (DLR), realizat în colaborare cu institutele similare din București și Iași. Din noua serie, colectivului clujean de lexicologie-lexicografie română i-au revenit, până în deceniul zece, următoarele tomuri care s-au publicat: tom VII, partea a 2-a, litera O (1969); tom IX, litera R (1975), tom XI, partea a 2-a, litera T: t – tocăliță (1982); tom XI, partea a 3-a, litera T: tocă – twist (1983); tom XII, partea 1, litera Ț (1994), ultimul distins cu Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române. Este notabilă activitatea de coordonare lexicografică pe care a desfășurat-o în această perioadă lingvistul Vasile Breban, autor sau coautor și a altor dicționare explicative și generale sau cu profil enciclopedic. Începând din 2011, a fost reluată seria veche a Dicționarului Academiei, la Cluj urmând a se redacta litera F. În cadrul colectivului de lexicografie bilingvă a fost întocmit un mare Dicționar român-maghiar, apărut în două volume, în 1964. În 2010-2011 s-a publicat la Editura Academiei Române un masiv Dicționar maghiar-român. Magyar román-szótár, în două volume.

Cealaltă direcție importantă de cercetare și anume dialectologia-geografia lingvistică s-a axat, în ultimele decenii, pe reluarea și continuarea editării Atlasului lingvistic român, partea a II-a, ancheta lui Emil Petrovici (ALR II), fiind publicate șapte volume mari, între 1956-1972, și patru volume mici, interpretative, între 1956-1981 (lucrare premiată de Academia Română). Au fost editate, totodată, Chestionarul Atlasului lingvistic român II (1988) și Chestionarul Atlasului lingvistic român I (1989). Pe de altă parte, au fost realizate anchetele și a început publicarea volumelor aferente pentru Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni, din care au apărut, până în deceniul zece, trei volume dedicate graiurilor bănățene, între 1980-1998, (volumul II, din 1997, fiind răsplătit cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române), patru volume celor maramureșene, între 1969-1997, precum și două volume celor din Transilvania, în 1992 (încununat cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române) și, respectiv, în 1997. Concomitent cu editarea, în continuare, a atlaselor regionale, dialectologii clujeni participă la două proiecte internaționale: Atlasul limbilor Europei (ALE) și Atlasul lingvistic romanic (ALiR). Recent, a fost inițiat, tot aici, un nou proiect privind realizarea unui atlas lingvistic consacrat graiurilor românești din Serbia orientală. O altă cercetare din sfera dialectologiei a avut ca obiect de studiu graiurile maghiare din România, precum și graiul ceangău din Moldova. Au fost editate, de asemenea, două volume de Materiale și cercetări dialectale, în 1960 și, respectiv, în 1983.

Continuând cercetările de onomastică, au fost demarate lucrările la Dicționarul toponimic al României. Transilvania, anchetându-se un mare număr de puncte în județele Alba, Bihor, Cluj, Sălaj și Sibiu. Până în prezent au apărut volumele consacrate județului Sălaj, precum și Văii Hășdății și Văii Ierii, iar în continuare vor fi publicate o serie de monografii toponimice ale unor bazine hidrografice. Colectivul de onomastică este angrenat, de asemenea, în proiectul internațional Patronymica Romanica, prin elaborarea Bibliografiei analitice de onomastică românească. Clujul a devenit, în ultimele decenii, gazda unor simpozioane naționale de onomastică, care s-au materializat prin publicarea volumului Studii și materiale de onomastică (1969), precum și a unor Studii de onomastică, vol. I-V (1976-1990).

O nouă direcție de cercetare, menită să reînnoade, de asemenea, o tradiție, este aceea de filologie-limbă literară, prin inițierea proiectului Corpusul însemnărilor manuscrise românești, ce va fi realizat împreună cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din București. Filologii clujeni au participat, totodată, la editarea Bibliei de la Blaj (lucrare distinsă în 2000 cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române), precum și a Bibliei lui Petru Pavel Aron, ambele în colaborare cu Institutul de Istorie „G. Bariț” din Cluj-Napoca.

Între anii 1974-1990, institutul a funcționat sub egida Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. După 1990, își atașează la titulatură sa și numele fondatorului, în prezent funcționând sub denumirea de Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”.