De la Memorie şi cunoaştere locală
Rudă prin alianță cu Iuliu Maniu, Zaharia Boilă (1892-1976) a fost o figură ilustră a Clujului interbelic și postbelic, fiind gazetar și director al ziarelor clujene Patria și România Nouă. A participat direct la unele acțiuni ale elitei politice românești din Transilvania din preajma proclamării Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. După război, a fost arestat de trei ori pentru acuzațiile de a fi făcut parte din anturajul conducerii Partidului Național Țărănesc, fiind asociat cu elita burghezo-moșierească din România. Zaharia Boilă și-a scris memoriile în anii 1973-1974, axându-se pe câteva evenimente mari din istoria României contemporane, iar în privința personajului principal, nu pe el, ci pe Iuliu Maniu, lucru aproape deloc sesizabil din cauza perioadei în care au fost scrise.
Structura cărții este foarte largă și clară, probabil din dorința autorului de a elucida anumite aspecte istorice, valoarea memorialistică păstrându-se totuși prin folosirea pronumelui întâi. Avem la început o Notă asupra ediției, cu amănunte despre momentul și caracteristicile acestor amintiri ale autorului.
Primul capitol se referă la perioada postrevoluționară din Austro-Ungaria și la modul cum elita românească a știut să fructifice anumite conjuncturi, ducând la formarea Consiliului Național Român. Capitolul al doilea discută rolul avut de împăratul Wilhelm II pentru problema românilor ardeleni, cu accent pe negocieri între emisari imperiali germani și reprezentanți ai C.N.R. Un alt capitol privește tratativele dintre maghiari și români din anii 1913-1914, la care a participat și Iuliu Maniu, capitol ce conține și un epilog cu hotărârea liderului român de a nu fi de acord cu propunerile maghiare. Următoarele capitole privesc evenimentele de dinaintea convocării Marii Adunări de la Alba Iulia, rolul principalilor fruntași naționali și a lui Iuliu Maniu, în special. Între alte aspecte analizate se număra și cele legate de înființarea administrației românești din Transilvania, a instituțiilor provizorii, dar și acțiunile de rezistență din partea maghiarilor sau conflictul mocnit dintre cei doi noi lideri, Ionel Brătianu și Iuliu Maniu.
O parte însemnată a lucrării este destinată unor fapte din perioada interbelică la care Iuliu Maniu a fost parte, precum tratativele dintre contele Ștefan Bethlen și liderul țărănist pentru rezolvarea unei așa-zise probleme româno-maghiare, în 1935.
Arbitrajul de la Viena, titlul celui din urmă capitol completează cu multe informații inedite tabloul faptelor zugrăvite de Zaharia Boilă, al celor legate de anul 1940, de pierderile teritoriale. Punctând fiecare eveniment din acest an, autorul scoate în evidență complexitatea conjuncturii în care se afla România, atacată din toate părțile de către dușmanii mai vechi și, în același timp, figura respectabilă a lui Iuliu Maniu.
