De la Memorie şi cunoaştere locală
Cuprins |
Date biografice
(N. 14 mai 1914, Apahida, jud. Cluj – d. 2 noi. 1998, Cluj-Napoca) Profesor universitar, academician, important istoric clujean postbelic.
Fiu de țărani, rămas orfan de tată, mort pe frontul din Galiția, în 1916, Ștefan Pascu a urmat școala primară în Apahida, gimnaziul la Cluj, iar liceul la Gherla (1934). Urmează studii superioare la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj (1934-1938), unde-i are ca profesori, printre alții, pe Ioan Lupaș și Silviu Dragomir.
Stagii de specializare în Italia, la Academia Română din Roma și la Școala de paleografie, diplomatică și arhivistică de la Vatican (1940-1942). În 1942, Ștefan Pascu susține teza de doctorat în istorie cu titlul Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea, începându-și activitatea profesională ca asistent universitar, apoi lector și din 1948, conferențiar la Facultatea de Istorie și Filozofie. După o perioadă de cca patru ani în anii ’50, în care Ștefan Pascu a fost îndepărtat de la catedră, ca urmare a pierderii calității de membru al P.M.R., revine pe postul său în 1956, fiind numit și director adjunct al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj (1956-1973), și director plin, din 1973 până în 1990.
Continuă munca didactică, fiind numit în 1960 profesor universitar, iar din 1962 decan al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai”, poziție din care este ales, în 1968, rector al universității, pentru două mandate consecutive, urmându-i lui Constantin Daicoviciu. În plan politic, Ștefan Pascu a fost membru supleant în Comitetul Central al Partidului Comunist Român (1969-1984) și deputat în Marea Adunare Națională.
Domeniul său de cercetare a vizat istoria medievală românească, încurajând cercetările documentelor de arhivă, contribuind substantial la editarea unor mari colecții de documente. Printre ele se află volume importante pentru istoria românilor: Documente medievale, Seria C. Transilvania, Seria D. Relaţii între Ţările Române, Documentele Revoluţiei de la 1848, Izvoarele Răscoalei lui Horea, Bibliografia istorică a României sau colecția epistolară George Barițiu și contemporanii săi. Numele său a rămas în istoriografia românească mai ales pentru monumentala operă – Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, rămasă și astăzi o carte de referință pentru istoria românilor.
Activitatea științifică și prestigiul academic i-au adus recunoașterea deplină prin alegerea ca membru corespondent (1963) și membru titular (1974) al Academiei Române, președintele Secției de Istorie a acesteia, președintele Societății de Științe Istorie (1978-1990), președintele Comitetului Național al Istoricilor din România ( 1978-1990).