|
|
|
|
Lectura
şi biblioteca publică la Cluj |
Capitolul III
De la bibliotecile imperiului
bicefal la biblioteca românească transilvană
Decretarea mobilizării generale (iulie 1914) şi
începutul propriu-zis al războiului au adus pentru românii din imperiul
bicefal nenumărate drame, luptă fratricidă, dezertări din
armata austro-ungară, distrugeri de bunuri, inclusiv ale unor biblioteci.
Cu toate acestea, românii găsesc resurse interne pentru a reclădi
ceea ce s-a distrus şi pentru a întemeia noi biblioteci, pe baze moderne,
printr-o organizare practică, cu mijloace ce le stau la îndemână.
România Mare, creaţie firească a
neamului românesc, îşi va afirma şi prin cultură spiritul şi
vocaţia constructivă, demonstrând statului nou creat pe ruinele
dublei monarhii austro-ungare şi lumii întregi că voinţa de
libertate şi unitate politică a unui popor nu se discută, ci se
hotărăşte de el însuşi.
Un mare eveniment al vieţii culturale
din Transilvania a fost înfiinţarea universităţii româneşti.
În ciuda ostilităţii corpului profesoral al vechii universităţi,
care a refuzat să depună jurământul de credinţă faţă
de statul român, noua universitate a adunat forţe intelectuale remarcabile
dispuse să participe la construcţia noii instituţii: Emil Racoviţă,
Victor Babeş, Sextil Puşcariu, Vasile Pârvan şi alţii.
„Deschiderea cursurilor universităţii
în această nouă formă, aci, a avut loc la 3 noiembrie 1919. Lecţia
inaugurală a fost rostită de profesorul Vasile Pârvan. Universitatea
românească din Cluj îşi deschide activitatea având un număr de
1.871 de studenţi în semestrul I şi 2.152 în semestrul al II-lea. Din
aceştia, numai 77 erau maghiari”.[1]
Evenimentul academic clujean şi nou înfiinţata
universitate vor provoca o mare atracţie spre studiu a tinerimii române,
care nu va mai fi obligată să ia drumul Budapestei, Vienei,
Leipzigului, Berlinului sau Parisului.
Intelectualitatea din Transilvania îşi va întoarce faţa spre
Bucureşti, potolind astfel antipatiile faţă de politica
austro-ungară din imperiul apus. Exodul tineretului spre Ţară,
de unde se întorcea cu o cultură românească solidă, este atenuat
prin noile structuri ale învăţământului superior clujean ce va
dobândi în scurt timp un mare prestigiu. Clujul şi Transilvania aveau la
acea oră intelectuali români de marcă proveniţi din şcolile
apusului, aşa cum intelectualitatea din Regatul Unit era de factură
Occidentală, şcolită la Paris şi Londra. Este semnificativ
faptul că numai Parisul număra, în anul 1920, peste 3.000 de studenţi
români (Mihail Ralea), iar la universităţile din centrele enumerate
mai sus studiau tot atâţia tineri ardeleni.
Noul stat naţional român, creat la 1918,
este, aşadar, un câmp imens pentru afirmarea culturii în limba naţională.
Aceasta nu înseamnă că încorporarea vechilor provincii desprinse din
imperiile austro-ungar şi ţarist s-a realizat fără
greutate. „În timp ce Transilvania şi Bucovina beneficiau de o civilizaţie
apropiată de cea central-europeană, Basarabia avea multe din
trăsăturile unui sistem ţărănesc învechit. De altfel,
realitatea românească în ansamblul ei era încă una preponderent ţărănească”.[2]
Poetul Octavian Goga va defini cerinţele
de organizare a României, apreciind necesitatea angajării generaţiei
mature la realizarea „noului ideal”, printr-o prezenţă activă
şi o dăruire mistuitoare. „Suntem generaţia din ziua întâi”, va
afirma poetul în discursul său de la Cluj, ţinut în 1925, în calitate
de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. „N-avem nimic
din disciplina armonizatoare a societăţilor constituite. N-avem tabla
valorilor stabilite […] Suntem astăzi […] la o răscruce a evoluţiei.
Ţara, reunită din cele patru moşteniri disparate ca tradiţie
de stat şi de cultură, nu s-a închegat încă; ţara trebuie
să devie de-abia acum, dintr-o entitate politică şi
geografică, o entitate morală […]. Literatura trebuie să reintre
în rolul ei istoric […] de apostolat, iar scriitorul să-şi
regăsească rolul militant, postura de luptător şi cetăţean”.
[3]
Pentru Transilvania
primilor ani de administraţie românească nu era tocmai uşor
să realizeze o armonizare a idealurilor fundamentale româneşti, chiar
dacă avântul economic şi prosperitatea socială se reflectă
într-o oarecare măsură, inclusiv în cultură. O statistică
din 1926 menţionează că, din totalul de 425 de tipografii
existente în România, 238 funcţionau în Transilvania, iar bibliotecile
şi librăriile de aici se înmulţeau într-un ritm proporţional.
Astfel, „axa culturală” dinainte de Unire se deplasează dinspre sud
înspre „a doua metropolă a României” – Clujul, devenit „capitala
spirituală a provinciei”.
„Numărul intelectualilor români din
Ardeal sporeşte pe măsura întemeierii noilor instituţii de
învăţământ în limba română. Singură, Universitatea din
Cluj «a vărsat în răstimp de 10 ani în oraşele din Ardeal 2.600
de titraţi», după cum observă Ion Breazu. Se adaugă acestora
numărul absolvenţilor celorlalte universităţi
româneşti, stabiliţi în Ardeal, precum şi numărul tot mai
mare de absolvenţi ai diverselor şcoli secundare”.[4]
Împlinirea marelui ideal la 1 Decembrie 1918
şi recunoaşterea sa prin Pacea de la Trianon (1920) vor consacra
juridic voinţa naţională de democraţie şi libertate a
poporului român, pentru care armele culturii nu au tăcut niciodată.
Devastările războiului, bulversarea
produsă în toate sferele vieţii materiale şi spirituale îi vor
determina pe noii conducători ai României întregite să
regândească structurile organizatorice vechi, să propună şi
să aplice formule viabile, în funcţie de nevoile oamenilor.
Imediat după Marea Unire, la 5 iulie
1919, prin Decretul-lege nr. 2.838 al Consiliului de Miniştri,
se hotărăşte înfiinţarea „Asociaţiei Bibliotecilor
publice cu caracter de Stat”, formulă sugerată de marele istoric
Nicolae Iorga, care, de altfel, va fi şi primul ei preşedinte şi
coordonator.
Ideea de a grupa într-o reţea unică toate bibliotecile publice şi
şcolare, coordonate până atunci de Casa Şcoalelor şi
Ministerul Instrucţiunii, pare a fi salutară, mai ales că la ea
puteau să adere şi alte tipuri de biblioteci de stat.
„Prin crearea unui astfel de organism central de
coordonare, se urmăreau, de fapt, două obiective principale”: a)
«…toate aceste biblioteci, care depind de diferite şcoli, instituţii,
de Primării, Prefecturi etc., să fie puse la dispoziţia
publicului în condiţiile cele mai lesnicioase cu putinţă; b)
…trecerea cărţilor dintr-o bibliotecă în alta, după nevoile
localităţii, ca să nu se ţină în zadar, în colţuri
depărtate de provincie, cărţi de seamă şi folositoare
în alte părţi».[5]
Dacă
intenţiile iniţiale nu se vor realiza integral, ideea este deosebit
de salutară prin faptul că exista in
nuce un organism naţional care să vegheze la situaţia colecţiilor
bibliotecilor publice. Aşa se face că în doi ani Asociaţia
achiziţionase şi colectase donaţii însumând 6.140 de volume
şi 500 de reviste româneşti şi străine, din care
înzestraseră câteva zeci de biblioteci şi societăţi
culturale din ţară şi străinătate. Peste alţi doi
ani, au fost înfiinţate sau dotate cu carte alte 954 de biblioteci, în
primul rând cele din mediul rural, biblioteci şcolare, cu precădere
cele din Transilvania şi din Dobrogea, dar şi din centrele urbane
Oradea, Sighetul Maramureşului, Satu-Mare, Ocnele Mureşului, Turda
şi Dej (ultimele două din actualul judeţ Cluj); bibliotecile
înfiinţate de asociaţiile culturale locale au fost şi ele
beneficiarele programului de dotare cu carte, iar Asociaţiei nu i-au
scăpat din vedere nici bibliotecile coloniilor româneşti din
Argentina, Londra, Praga, Cleveland şi Mt. Union precum şi biblioteca
Universităţii Uppsala.[6]
O
iniţiativă similară va avea ca protagonistă aceeaşi
„Casă a şcoalelor şi a culturii poporului”, care la 9 septembrie
1922 va redacta „Regulamentul şi instrucţiunile pentru funcţionarea
bibliotecilor şcolare şi populare”, act normativ deosebit de
important pentru structurarea şi organizarea sistematică a instituţiei
bibliotecare moderne.[7]
În
contextul unor asemenea iniţiative generoase, venite din capitala Ţării
reunificate, bibliotecile şi lectura publică din Transilvania vor
beneficia şi ele de sprijinul necesar integrării în noile structuri
culturale şi educaţionale. Transilvania şi Clujul trecuseră
prin amplul curent al iluminismului generat de Şcoala Ardeleană, cu
puternice accente naţionale în istorie, limbă şi cultură.
Clujul a fost de-a lungul secolelor un puternic centru al învăţământului
transilvănean, iar în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi
elevi români frecventau colegiile piarist, reformat şi unitarian (în anul
şcolar 1869-1870, 230 elevi); la gimnaziul romano-catolic se înfiinţa
prima catedră de limbă şi literatură română, unde
îşi va începe activitatea ca profesor Ioan Fekete-Negruţiu; prima
şcoală elementară românească, la Cluj, va funcţiona în
anul şcolar 1853-54; în anul 1915, funcţionau aici 16 grădiniţe,
29 şcoli primare, 9 şcoli agricole, 3 şcoli de ucenici, 2
şcoli normale (pentru fete şi pentru băieţi), 3 gimnazii de
băieţi şi alte instituţii de stat frecventate şi ele
de mulţi elevi români; în 1872 îşi deschide porţile
Universitatea, cu 4 facultăţi, între care cea de Filosofie şi
Litere, unde va funcţiona şi prima catedră universitară de
limbă şi literatură română, avându-l, cum am mai
arătat, ca profesor pe Grigore Silaşi, un mare pedagog şi
animator al vieţii naţionale şi culturale româneşti, mereu
supus şicanelor autorităţilor şi comunităţii
maghiare.
Aici, în Biblioteca
Universitară, clădită între anii 1906 şi 1909 de către
stăpânirea maghiară, se organizează una dintre cele mai moderne
biblioteci ale Europei Centrale şi de Est. Despre ea, Eugen Barbul, primul
ei director după Unirea din 1918, va publica, în 1935, o amplă
şi documentată monografie, în a cărei prefaţă
enumeră cu onestitate, profesionalism şi durere motivele care l-au
determinat să o facă: „Întâiul
motiv a izvorât din dorinţa de a face cunoscut publicului românesc cea mai
mare şi mai bogată bibliotecă din România, demnă să
stârnească un sentiment de mândrie oricărui patriot. Din cele spuse
la istoricul institutului, se relevă că Biblioteca din Cluj şi-a
ajuns adevărata strălucire sub stăpânirea românească, prin
dublarea materialului, prin complectarea clădirei şi prin organizarea
ei, aşa încât astăzi poate servi ca model pentru institutele similare
din ţară.
Al doilea motiv este
condiţionat de primul. Anume, din necesitatea de a menţine
această comoară la nivelul care l-a atins. În momentul de faţă
propăşirea bibliotecii e primejduită de o concepţie
opusă oricăror idei de progres, care tinde să schimbe caracterul
ştiinţific al institutului – pe care l-a avut de la înfiinţarea
lui – scoborându-l la un simplu institut administrativ. Fără să
arat cauzele acestei mentalităţi condamnabile, am încercat să
scot în evidenţă rolul ştiinţific al personalului
bibliotecii. Protestez şi în acest loc contra tentativei de degradare a
institutului şi a personalului său dela situaţia ce le compete
şi în raport cu alte biblioteci din Apus, amintind numai cea din Paris,
Berlin, Torino, Viena, Budapesta etc.
Iar în sfârşit al
treilea motiv mi l-a impus lipsa unui organ de publicaţie
bibliografică, care există la toate bibliotecile mari din Occident
spre a arăta sporul materialului şi progresul fiecărui an. Darea
de seamă sumară din «Anuarul
Universităţii», publicată în locul limitat
ce ni se rezervă, nu serveşte acest scop. Profit de acestă
lucrare ca să comunic unicele şi cărţile rare
româneşti, rezultate din truda unei munci de 15 ani”.[8]
Înfiinţată o dată cu
Universitatea, în anul 1872, biblioteca îşi are fondurile constituite din
cele care au aparţinut: fostei Academii de drept din Cluj (1.639 volume),
Institutului de medicină (9.000 volume) precum şi donaţiei
particulare a lui Iosif Benigni – director şi cenzor la Guberniu (6.839
volume); la aceste 18.000 de volume se adaugă cele 4.514 din fondul Academiei de drept din Sibiu,
desfiinţată în anul 1890, şi 4.593 din dubletele Bibliotecii
Universităţii din Budapesta. În plus, biblioteca „Societăţii
Muzeului Ardelean”, înfiinţată la 1 ianuarie 1860 de către
bogatul conte Emeric Mikó, care de altfel va dona pentru întemeiere şi
vila sa de nouă camere şi zece iugăre de pământ, în centrul
oraşului. Biblioteca Societăţii va deveni, în timp, obiect de
dispută între autorităţile statului habsburgic şi cele ale
statului maghiar, iar mai apoi între comunitatea maghiară din Cluj şi
autorităţile statului român.Mulţi nobili maghiari îşi vor
dona bibliotecile proprii noului local înfiinţat, iar entuziasmul lor va
fi molipsitor şi pentru fruntaşii români ai timpului: mitropoliţii
Andrei Şaguna (ortodox) şi Al. Şterca Şuluţiu
(greco-catolic) şi alte persoane înstărite, care, neputând înfiinţa
o asociaţie românească, sperau în deschiderea în cadrul
Universităţii a unor secţii şi catedre pentru români. N-a
fost să fie aşa; dar generozitatea românească şi speranţa
i-au îndemnat la acest gest salutar pentru viitoarea bibliotecă
universitară de după 1918.
Cele două colecţii unite vor fi
gestionate şi subvenţionate, din 1904, cu sprijinul Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta.
La peste 300.000 de volume
se impunea şi construirea unui nou local, lucru ce se va împlini prin
alocarea de către statul maghiar a două milioane de koroane. O
documentare riguroasă în domeniul construcţiei de biblioteci este
încredinţată unei comisii formate din arhitecţi, ingineri
şi directorul Pál Erdélyi; ei au plecat de la planul bibliotecii din Basel
ce întrunea sufragiile tuturor, mai ales în ce priveşte amplasamentul
construcţiei şi structurarea ei internă (luminozitate,
utilităţi pentru public şi salariaţi, depozite, săli
de lectură şi împrumut ş.a).
Noul
palat al bibliotecii, amplasat într-unul din colţurile pieţei Gh.
Sion (azi Piaţa Lucian Blaga), se înalţă pe trei laturi şi
trei niveluri (realizate în etape: 1906-1909, 1931, 1933; la insistenţele
noului director, Eugen Barbul, om cu vocaţie managerială în domeniu,
cu relaţii în lumea culturală, universitară şi
politică (deputat de două ori în Parlamentul României), cu sprijinul
rectorilor, al Comisiunii bibliotecii,
al guvernelor conduse de Mareşalul Averescu şi Alexandru
Vaida-Voevod, construcţia se extinde, se etajează şi
supraetajează, astfel încât capacitatea sălilor de lectură
pentru studenţi şi personalul didactic a crescut de la 182 locuri în
1919, la 444 locuri în 1935, iar pentru spaţiile destinate lecturii
publice, de la 70 în 1919, la 220 în 1935, ceea ce reprezintă o triplare a
acestora.
Dezvoltarea
continuă a fondului de carte, prin achiziţii şi donaţii, s-a
realizat într-un ritm mai mult decât favorabil, ajungând, la finele anului
1935, la 602.497 tipărituri în volume, 2.000 bucăţi hărţi,
4.600 manuscrise şi 161.708 alte imprimate, deci un spor de 100% de la
preluarea ei „în stăpânire românească”.
Privitor
la ceea ce era Biblioteca Populară, integrată organic Bibliotecii
Universităţii, să-l lăsăm să vorbească pe
directorul ei, Eugen Barbul: „În edificiul Bibliotecii Universităţii
din Cluj, e instalată şi biblioteca populară al cărei
proiect de înfiinţare datează din timpul regimului unguresc, dar nu
s-a realizat decât sub stăpânirea românească. Inaugurarea bibliotecii
populare, care în ziua deschiderii sale dispunea de 1.500 volume cărţi
româneşti donate de Ministerul Muncii şi de 500 volume cărţi
ungureşti moştenite de la unguri, s-a ţinut la 14 Mai 1921 în
prezenţa Domnului Gr. Trancu-Iaşi, ministrul muncii din vremea aceia.
Progresul
acestei biblioteci, menită să propage cultura românească între
clasele mai inferioare din capitala Ardealului, între meseriaşi, între
elevii şcoalelor medii şi a celor de meserii etc., este foarte mulţumitor.
În prezent, stau la dispoziţia publicului aproape 10.000 de volume (7.592
volume cărţi româneşti, 93 volume cărţi franceze
şi 1.663 cărţi maghiare). Afară de cărţi, Biblioteca
Populară primeşte zilnic de la Biroul imprimatelor Legale al
Bibliotecii Universităţii cele mai noi reviste şi ziare din ţară.
Sporul materialului s-a făcut prin donaţiunile Ministerului Muncii,
prin cumpărături şi în cea mai mare parte din dubletele Bibliotecii
Universităţii.
Numărul
cetitorilor şi al cărţilor consultate:
|
Anul
şcolar |
Nr.
vizitatorilor |
Cetitori
români |
Cetitori
minoritari |
Cărţi
consultate |
|
1921/22 |
20.203 |
6.820 |
13.383 |
19.438 |
|
1922/23 |
27.663 |
11.116 |
16.547 |
30.195 |
|
1923/24 |
30.197 |
11.437 |
18.760 |
27.778 |
|
1924/25 |
35.731 |
11.685 |
24.046 |
35.801 |
|
1925/26 |
40.908 |
13.002 |
27.906 |
40.627 |
|
1926/27 |
41.807 |
16.411 |
25.396 |
40.539 |
|
1927/28 |
38.725 |
17.433 |
21.292 |
37.495 |
|
1928/29 |
35.201 |
18.186 |
17.015 |
34.110 |
|
1929/30 |
33.782 |
19.052 |
14.730 |
33.162 |
|
1930/31 |
32.506 |
18.282 |
14.224 |
30.985 |
|
1931/32 |
28.149 |
15.537 |
12.612 |
27.738 |
|
1932/33 |
32.812 |
17.639 |
15.173 |
36.208 |
|
1933/34 |
31.024 |
19.570 |
11.454 |
37.951 |
|
1934/35 sept.-mai |
30.621 |
17.826 |
12.795 |
32.319 |
|
TOTAL |
459.329 |
213.296 |
246.033 |
464.346 |
În urma sporirei materialului şi a
urcărei numărului cetitorilor, atât depozitul cât şi sala de
cetire cu 70 locuri nu mai corespundeau necesităţii generale.
Capacitatea depozitului şi a sălii de cetire prin diferite procedee
au fost mărite sporind numărul locurilor la 120. Nefiind loc
suficient nici după aceste sporuri, în anul 1926 au fost transformate în
sală de cetire, în birou şi depozit trei camere şi un coridor de
3.70 m lat şi 16 m lung. Astfel biblioteca populară are în prezent un
birou şi un depozit de cărţi separat, iar în cele două
săli de lectură are loc pentru 220 cetitori.
Spre a păstra liniştea în sala mare
de lectură, copiii au fost trecuţi în sala No. II, deoarece pe
lângă toate ordinile şi măsurile luate, copiii de 6-8-10 ani, cu
mişcările şi şoaptele lor, deranjau cetitorii adulţi.
Biblioteca Populară este deschisă
nu numai în zilele de lucru, ci şi în dumineci şi sărbători
între orele 14 şi 20, dând astfel posibilitatea clasei muncitoreşti
să profite de bibliotecă şi în zilele de repaos. Iarna copiii
mai mici sunt trimişi acasă după ora 6.
Această bibliotecă n-are un
personal bugetar separat, dintre funcţionarii Bibliotecii Universităţii
sunt delegaţi: un cartotecar cu supravegherea şi catalogarea, un
laborant cu distribuirea şi preluarea cărţilor şi un alt
laborant la garderobă. Iarna, mai ales în zilele de sărbători,
când circulaţia e mai mare, personalul este sporit încă cu 1-4
servitori auxiliari.
Biblioteca Populară până în anul 1931 s-a susţinut
din fondurile bugetare primite dela Ministerul Instrucţiunii şi din sumele
extrabugetare primite în anii 1923, 1925 şi 1927 dela Ministerul Muncii.
Din anul 1932 începând, în lipsa fondurilor bugetare, biblioteca se susţine
din subvenţia anuală acordată de Municipiul Cluj, care în anul
trecut a fost urcată la 45.000 lei, iar pe anul bugetar 1935-1936 s-a
înscris suma de 60.000 lei”.
Tabloul sumelor
primite:
|
Anul |
De la
Ministerul Instrucţiunii |
De la
Ministerul Muncii |
De la
Municipiul Cluj |
Total
|
|
1920/21 |
50.000 |
– |
– |
50.000 |
|
1921/22 |
45.000 |
– |
– |
45.000 |
|
1922/23 |
50.000 |
– |
– |
50.000 |
|
1923 |
38.000 |
100.000 |
– |
138.000 |
|
1924 |
76.000 |
– |
– |
76.000 |
|
1925 |
76.000 |
2.000 |
– |
78.000 |
|
1926 |
83.600 |
– |
– |
83.600 |
|
1927 |
83.600 |
50.000 |
– |
133.600 |
|
1928 |
83.600 |
– |
– |
83.600 |
|
1929 |
75.600 |
– |
– |
75.600 |
|
1930 |
68.040 |
– |
– |
68.040 |
|
1931 |
60.329 |
– |
– |
60.0329 |
|
1932 |
– |
– |
15.000 |
15.000 |
|
1933 |
– |
– |
– |
– |
|
1934 |
– |
– |
15.000 |
15.000 |
|
1935 |
– |
– |
45.000 |
45.000 |
|
Total |
789.769 |
152.000 |
75.000 |
1.016.769 |
[9] Din
lucrarea distinsului director şi din anuarele Universităţii
reies cu claritate profesionalismul şi dăruirea personalului în a
atrage noi publicaţii, în a structura şi sistematiza, în a pune în
valoare, prin expoziţii şi cataloage, patrimoniul deosebit de bogat
al bibliotecii; pentru buna lui „gospodărire”, responsabilitatea revine
Comisiunii Bibliotecii fără de care nici Senatul Universităţii,
nici Ministerul nu puteau lua măsuri ce priveau bugetul, împărţirea
creditelor ordinare şi extraordinare alocate, achiziţia de carte
şi periodice. Programul de consultare la sală şi împrumut la
domiciliu al publicaţiilor, orarul de funcţionare, activitatea expoziţională
şi conferinţele bibliotecii sunt atent organizate, supravegheate
şi riguros respectate, atât de cititori cât şi de personalul instituţiei.
Instituţia
nou creată „...va trebui să fie potrivită şi deschisă
întregului public, ceea ce înseamnă, ca inventar de cărţi,
bibliografie generală cu prezenţa literaturii curente şi a
cunoştinţelor pentru toţi, iar ca organizare, un maximum de
uşurinţă a folosirii, prin local încăpător, personal
numeros şi publicitate pe toate căile”. [10]
Conducerea stabileşte cu precizie, prin
regulament, atât obligaţiile bibliotecii cât şi pe cele ale
publicului:
-
„Cetitorul, înainte să intre în
sălile de lectură, este dator să depună la garderobă
paltonul, pălăria, bastonul, valiza şi legitimaţia, în
schimbul lor primeşte numărul mesei din sala de lectură în
ordinea sosirei şi 1-3 buletine prin cari cere cărţile ce
doreşte a consulta. În sălile de cetire fiecare are o masă
separată, unde personalul de serviciu îi aduce cărţile cerute”;
-
Un catalog alfabetic, scris pe fişe mici
de carton, aşezat în sala de catalog, imediat la intrare, stă la
dispoziţia tuturor cetitorilor;
-
Catalogul alfabetic principal din biroul funcţionarilor
e la dispoziţia profesorilor, ceilalţi cetitori îl pot consulta numai
cu autorizaţia direcţiunei;
-
Orice deteriorare a cărţilor sau a
mobilierului este oprită şi se plăteşte pe loc. E strict
interzis a adnota sau sublinia cărţile;
-
Se face un control foarte sever, să nu
fie înstrăinate cărţile sau să se scoată din
bibliotecă fără împlinirea formelor legale;
-
Contravenienţii sunt imediat sancţionaţi
prin confiscarea legitimaţiilor, prin anunţarea Rectoratului şi,
în cazurile grave, prin încunoştinţarea Parchetului”.[11]
În ce
priveşte împrumutul, el se face diferenţiat: pentru personalul
didactic – pe un semestru, şi pentru alte persoane şi instituţii,
pe două luni cu posibilitatea prelungirii lui pe încă o lună
„dacă cartea nu-i reclamată de alţii”. Nerestituirea la timp a
publicaţiilor împrumutate suspendă dreptul de a mai împrumuta al
contravenientului, măsură „strict aplicată faţă de
persoanele abuzive”.
Expoziţiile
şi conferinţele sunt organizate, în principal, cu scopul ca
„tinerimea universitară şi şcolară să poată vedea
interesantele colecţiuni ale bibliotecii”; ele au caracter permanent sau
sunt ocazionate de evenimente deosebite în viaţa urbei sau Universităţii,
de exemplu, expunerea unor lucrări şi stampe din colecţia Gh.
Sion, cel mai important donator român – 4.500 stampe, volume carte veche,
rară, hărţi, reviste ş.a.; a unor colecţii cu caracter
militar; o expoziţie cu „Documente cu privire la Polonia” organizată
cu prilejul vizitei Mareşalului Pilsudsky la Universitatea din Cluj (1928)
şi alta cu prilejul „aniversării a 10 ani de stăpânire
românească a Universităţii din Cluj”, ocazie cu care „s-a
aranjat o Expoziţie generală, vizitată de M.M.L.L. Regele Carol II şi Regina Maria”, în 1930; sunt, de
asemenea, organizate expoziţii tematice de carte (pedagogică, de
exemplu, a profesorului Onisifor Ghibu); din lucrările profesorilor
universitari clujeni; de carte românească veche şi nouă.
Biblioteca participă cu exemplare din colecţiile sale la Alba Iulia,
cu prilejul aniversării a 10 ani de la Unire; la Expoziţia internaţională,
din 1930, de la Barcelona; la cea prilejuită de împlinirea a 150 de ani de
la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan şi altele.
Diferenţa dintre administraţia maghiară
şi cea românească a bibliotecii este că, în timp ce prima evidenţia
doar sporadic în fonduri existenţa cărţii româneşti,
onestitatea celei de a doua se remarcă prin sublinierea provenienţei
fondurilor şi elogierea donatorilor, indiferent de originea etnică,
păstrarea intactă a colecţiilor, inclusiv a aşezării
lor la raft, respectarea clauzelor donatorilor. Cu toate acestea, în anul 1924
se înregistrează „...denunţul duşmanilor noştri adresat
Societăţii Naţiunilor … în care se plângeau că noi, valahii
barbari, am distrus şi devastat biblioteca, iar cărţile preţioase
le-am transportat la Bucureşti”. Denunţul a fost infirmat de
secretarul Ligii Naţiunilor, care în urma plângerii a vizitat biblioteca,
împreună cu o comisie, şi a apreciat „...că nu poate fi acuzat
de şovinism şi intoleranţă poporul care într-un institut
cultural al său, cum este şi Biblioteca Universităţii din
Cluj, a lăsat neschimbat la locul de onoare portretul contelui ungur
Emerik Mikó, întemeietorul Muzeului Ardelean, şi al poetului Petőfi”.[12]
Este de
menţionat faptul că din anul 1922 se destinează un spaţiu
adecvat pentru fumoar şi bufet pentru fumătorii „care nu renunţau
la patima lor nici în timpul ce-l petreceau la bibliotecă, ci fumau pe
ascuns în culoare şi toalete”, pricină ce a produs multe
supărări; la bufet „studenţii pot lua ceai, cafea, lapte etc. pe
un preţ redus”.
Pentru personalul bibliotecii se
instalează, în anul 1930, o cameră de baie unde, de două ori pe
săptămână, cei interesaţi „pot lua [...] băi şi
duşuri în mod gratuit”.[13]
În ce priveşte structurarea ei,
biblioteca a fost iniţial organizată pentru studenţi şi
profesori universitari, dar datorită faptului că era
„considerată şi ca instituţie de utilitate publică şi
fiind susţinută din bugetul
statului, ea este deschisă pentru toată lumea doritoare de
carte”.[14]
Dacă la început intrarea era liberă pentru
cititorii din afara universităţii, începând cu anul 1931, taxa de 200
lei a devenit obligatorie, atât pentru studenţi cât şi pentru
extrauniversitari (măsura îi excepta doar pe profesorii şi asistenţii
universitari). Ca şi astăzi, deprecierea leului, scumpirea cărţilor
şi reducerea simţitoare a fondurilor bugetare sunt motivele invocate
de Senatul Universităţii în suspendarea gratuităţilor,
măsură „…aspru criticată de publicul extrauniversitar, format
din profesori secundari, scriitori, gazetari şi diferite categorii de funcţionari
publici, cari petreceau oarele lor libere la bibliotecă, sau veneau
să împrumute cărţi”.[15]
Din lucrarea profesorului Barbul şi din
anuarele Universităţii se desprinde priceperea conducerii bibliotecii
de a completa echilibrat cu carte, manuale, broşuri, publicaţii
periodice şi alte imprimate colecţiile bibliotecii universitare, dar
şi pe cele ale Bibliotecii Populare.
Dacă la inaugurarea din 1921 ea dispunea de 2.000 de
volume, în anul 1933 va deţine 8.576 volume, iar în 1935 aproape 10.000,
cifre ce vorbesc de la sine despre preocuparea pentru completarea fondurilor
puse la dispoziţia „claselor
mai inferioare” (meseriaşi, elevi, profesori secundari ş.a.). Pe
lângă donaţiile de carte făcute de Ministerul Muncii, s-au mai
primit, de la Biroul Imprimatelor Legale ale Bibliotecii [Universitare],
reviste şi ziare din ţară, precum şi din dubletele instituţiei-mamă;
conducerea s-a preocupat de atragerea în circuitul lecturii a unor publicaţii
din fonduri particulare, achiziţionate sau donate, ceea ce a dus,
implicit, la creşterea spectaculoasă a numărului cititorilor.
Dacă în 1921 numărul lor era de 20.203, în 1927 acesta atinge cifra
de 41.807, din care 17.433 de naţionalitate română şi 21.292
cititori minoritari. Acest raport nefiresc se datorează lipsei de exerciţiu
al lecturii, dinainte de Marea Unire, când populaţia românească era
exclusă de la lectura publică susţinută de stat. Raportul
se va normaliza în anii următori proporţional cu numărul populaţiei
oraşului Cluj; (de exemplu, în anul 1934, din cei 31.024 [cifră
totală mai mică decât în 1927 datorată impunerii de taxe],
19.570 erau cititori români şi 11.454 de altă etnie). Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu cititorii Bibliotecii Populare: în primii
ani, numărul lor era în favoarea cititorilor maghiari, dar în anii
următori situaţia s-a schimbat, ajungându-se în 1929 ca majoritari
să fie tinerii şi copiii români.
Spre sfârşitul
acestei perioade, în ultimul an dinaintea Diktatului, se observă o
scădere sensibilă a numărului cititorilor cât şi al
volumelor difuzate atât pentru studenţi şi personal didactic, cât
şi pentru cititorii Bibliotecii Populare din cauza pregătirii de
război şi încorporărilor masive ce vor avea loc; aceeaşi
scădere se va simţi şi la nivelul subvenţiilor de la
bugetul Primăriei oraşului Cluj, care, de exemplu, în anul 1939, va
aloca doar 20.000 lei faţă de 60.000 cu doi ani înainte. Mai este de
menţionat faptul că, începând cu anul universitar-şcolar
1935-1936, pentru Biblioteca Populară se încearcă o ameliorare a
condiţiilor de funcţionare, în sensul că de la 1 aprilie 1936 se
vor numi bibliotecari unici şi permanenţi, care vor gestiona fondul
şi vor servi publicul cititor; începând de atunci se va proceda anual,
până în 1940, la scoaterea din bibliotecă a cărţilor
dăunătoare „minţilor unor copii fragezi” (romane poliţiste,
de ideologie marxistă ş.a.).
Dacă lectura
publică în oraşul Cluj s-a revigorat evident prin fiinţarea în
cadrul Bibliotecii Universitare a Bibliotecii Populare, nu putem uita că
dominaţia maghiară a lăsat urme dezastruoase pentru români, în
domeniul cărţii, al ştiinţei de carte şi al lecturii.
Intelectualii transilvăneni deplâng inapetenţa pentru lectură a
cetăţeanului de rând. Într-o conferinţă ţinută de
Ziua cărţii (ms nr. 4.062,
p. 55-60, existent la Biblioteca Academiei Române), Liviu Rebreanu constata cu
amărăciune şi sarcasm „...că la noi nu se citeşte...”
[...] „Se ştie doar că românul e atât de inteligent de la Dumnezeu,
încât se poate dispensa de lecturi fastidioase. Când eşti deştept
n-ai trebuinţă să mai fii şi cultivat” [...] „A nu citi
devine astfel pentru românul sută la sută o chestie de principii. În
orice caz, românul nu citeşte când îi merge bine şi-n vremuri de
belşug, pentru că atunci are alte distracţii, mai agreabile;
dar, evident, nu citeşte nici când e sărac şi necăjit, ori
când e criză […] fiindcă atunci nu-i ajung banii să-i
cheltuiască pe cărţi”; criticul George Călinescu
decelează (în 1933) alte 12 cauze ale posibilei blazări a publicului
român, ale lipsei pentru interesul lecturii, afirmând că „…numărul de
cititori de cărţi literare româneşti de oarecare ţinută
a continuat să scadă în aşa fel încât putem afirma că azi,
la 10.000 de locuitori, n-avem decât un cititor”. Cauzele invocate de critic
sunt, printre altele: familia românească nu stimează carierele
intelectualilor, iar tinerii sunt crescuţi în spirit ostil culturii
româneşti; manualele şcolare, aşa cum sunt ele alcătuite,
propagă o aversiune faţă de scrisul contemporan; scriitorii se
boicotează unii pe alţii prin reviste, bârfindu-se fără raţiuni
critice, ceea ce face ca cititorii să nu mai creadă în ei; editorii
văd în tipărirea de cărţi o simplă afacere, publicând
„o ploaie de volume fără nici o valoare”; snobismul lumii „bune”,
axate doar pe lectura cărţii şi a revistelor străine, este
şi el un factor „scandalos” în scăderea interesului pentru lectura
creaţiei româneşti.[16]
Dezinteresul pentru lectură creează un cerc vicios ce se
regăseşte între producătorul de carte şi reviste, scumpirea
acestora şi greutatea de a fi achiziţionate de biblioteci.
Conştiinţele
critice lucide subliniază, totodată, şi dezinteresul statului
de-a se implica în activitatea de promovare a cărţii autohtone ceea
ce se repercutează în atitudinea publicului faţă de scriitor
şi creaţia românească. În acelaşi context, Octavian Goga
observa: „Cartea românească ar putea fi şi ar trebui să fie
mijlocul cel mai eficace pentru unificarea şi consolidarea
sufletească a României noi. Singură ea [e] în stare să
pătrundă deopotrivă în palate şi colibe, în oraşe
şi cătune, răspândind pretutindeni spiritul românesc supt toate
formele”; iar Liviu Rebreanu va sintetiza: „Ţara noastră, devenind
mare, a devenit şi un câmp de luptă pentru supremaţia
culturală. Germanii, ungurii, ruşii ajunşi sub dominaţia
românească nu vor fi cu adevărat dominaţi decât în ziua când vor
recunoaşte cel puţin egalitatea noastră culturală”,
constatare menită să tulbure „dispreţul stupid al politicienilor
[…] faţă de orice manifestare literară”, atenţionând
că „Într-o bună zi ne vom găsi complet dezarmaţi
culturaliceşte în faţa minorităţilor care se hrănesc
sufleteşte de peste graniţe. De literatură şi carte,
guvernanţii români nu se ocupă decât la banchete, în discursuri
emfatice şi goale, menite să apară a doua zi în gazetă
şi să le facă reclamă culturală”.[17]
[s.a.]
Acelaşi dezinteres al statului pentru
carte, lectură şi bibliotecă este relevat şi într-o
cercetare amplă, făcută în 1938, de Institutul de Ştiinţe
Sociale al României, care, investigând 60 de sate româneşti, ajunge la
concluzia că în mediul rural lectura cărţii este departe de a fi
optimă. Pe lângă gradul scăzut al ştiutorilor de carte, se
relevă şi numărul mic de volume în bibliotecile
săteşti (numai 19.000 volume la 50.000 de locuitori, din 29 de sate),
iar atragerea la lectură era şi ea foarte scăzută (în 50 de
sate anchetate, cu 85.000 de locuitori, s-au citit doar 600 de ziare şi
500 de reviste, care în majoritate nu erau ale bibliotecilor publice, ci
reprezentau abonamente ale instituţiilor rurale şi ale
intelectualităţii săteşti). „Chiar dacă în direcţia
stimulării lecturii în mediul rural s-au întreprins unele acţiuni –
prin casele naţionale, Fundaţia Culturală Regală
«Principele Carol», «Astra», Societatea pentru Cultura Poporului Român din
Bucovina şi Astra Basarabeană etc. –, totuşi nu a fost
găsită o modalitate eficace de difuzare a cărţii şi a
ziarelor în rândul populaţiei rurale. Preţul ridicat al cărţii,
raportat la posibilităţile reduse de cumpărare şi la
veniturile mici, reprezintă o cauză suplimentară”.[18]
Nu putem încheia acest capitol fără
a sublinia interesul Ministerului Muncii şi al Primăriei
oraşului Cluj, al unor personalităţi ca profesorul Gh.
Mărzescu şi Emil Racoviţă, al rectorilor Universităţii
şi al conducerii bibliotecii pentru subvenţiile şi ajutoarele
extraordinare acordate cu destinaţie specială Bibliotecii Populare
(100.000 lei în 1923; 50.000 lei în 1927 şi 45.000 lei în 1935), ceea ce
reprezenta 10% din totalul fondurilor alocate Bibliotecii Universităţii
pe an, ajungându-se, în 1935, ca suma de 45.000 lei alocată să fie
singura pentru toată biblioteca (situaţie nefericită
datorată crizei economice, devalorizării leului şi
pregătirilor pentru cea de a II-a conflagraţie mondială).
Despre perioada 1940-1945, când întreaga
bibliotecă a fost forţată să părăsească
Clujul, împreună cu colecţiile de carte românească (cea
maghiară a fost obligată să o lase „acasă”), avem informaţii
doar din anuarele Universităţii, care nu mai vorbesc decât sporadic
despre activitatea Bibliotecii Populare (dând doar câteva cifre referitoare la
„personalul extrauniversitar”). Biblioteca pribeagă evacuată
provizoriu la Turda şi Alba-Iulia, iar apoi la Sibiu şi
Timişoara va fi frecventată doar de 328 cititori în anul universitar
1941-1942; statisticile oferă, în schimb, consemnări ale unor donaţii
substanţiale făcute de diferite instituţii şi persoane
particulare, ceea ce denotă solidaritatea spiritualităţii
româneşti în faţa furtunii abătute peste Ţară şi
Transilvania de Nord.[19]
Un cuvânt distinct de laudă se cuvine
directorilor Eugen Barbul şi Ion Muşlea, care în întreaga lor
activitate au ştiut să conducă destinele bibliotecii cu
cumpănire, înţelepciune şi profesionalism, într-o perioadă
de avânt naţional, dar presărată de convulsiile unui trecut ce
nu se împăca cu stările instituite de administraţia
românească după Marea Unire.
Libertatea culturii şi, mai ales, a
presei după 1918 este de notorietate în Transilvania şi România. Cu
toate acestea, presa maghiară din această provincie şi mai ales
persoanele plecate peste graniţă s-au aruncat furibund în contestarea
legalităţii unităţii româneşti, readucând în dezbatere
aşa-zisa lipsă de libertate a presei şi culturii în provincia
alipită la ţara-mamă.
Fără a comenta
„intoleranţa” românească la ceea ce a însemnat viaţa
culturală a Transilvaniei, dinainte şi după Marea Unire,
redăm câteva pagini ale ziaristului american Milton G. Lehrer: „Pentru perfectarea imaginii
despre ceea ce a fost regimul presei în Ungaria înainte de război, vom
arăta că între anii 1879 şi 1910 au fost interzise pe teritoriul
Transilvaniei 67 de ziare şi reviste apărând în Regatul României. Dar
nu numai ziarele româneşti erau lovite de această interdicţie.
Foarte multe ziare şi reviste străine: germane, franceze, italiene,
americane (în limba germană) şi belgiene au făcut obiectul unor
interdicţiuni similare, introducerea lor pe teritoriul Ungariei fiind
prohibită, temporar sau definitiv.
Ori de câte ori un ziarist străin dezvăluia
inechitatea regimului minorităţilor din Ungaria sancţiunea
interzicerii ziarului în Ungaria lovea ziarul în chestiune. Despre Ungaria nu
se putea scrie decât bine, oricât de neagră şi de mizeră ar fi
fost situaţia minorităţilor – majoritare (ş.a.).
Pentru români, sancţiunea era
puşcăria, iar pentru ziaristul străin, interzicerea slovei sale
pe teritoriul «nobilei naţiuni maghiare».
Regimul instaurat prin Decretul imperial din
1853, cu micile modificări care au fost aduse ulterior prin ordonanţele
din 1867, 1871, 1872, a rămas în vigoare până în 1914, când ungurii
au edictat o nouă lege privitoare la regimul presei în Transilvania, lege
care a menţinut cele mai multe dintre restricţiile de până
atunci.
Intervenind războiul, legea nu a mai
fost aplicată, ea fiind înlocuită prin măsuri excepţionale.
A
sunat însă ceasul libertăţii pentru popoarele al căror glas
a fost înăbuşit timp de decenii. Românii, neavând nimic de ascuns
şi netemându-se de nici o critică, au acordat libertatea cea mai
desăvârşită presei.
Ungurii s-au grăbit să uzeze de ea,
ceea ce era natural, dar de multe ori au şi abuzat, ridicând capete de
acuzaţiune imaginare şi dând proporţii apocaliptice celor mai
insignifiante fapte. Dacă s-ar fi scris în presa transilvăneană
dinainte de 1914 o zecime numai din ceea ce presa ungurească din
Transilvania a scris după alipirea Transilvaniei la România, toţi
ziariştii români transilvăneni ar fi zăcut la închisoare pe viaţă.
Dar, să dăm cuvântul cifrelor:
Sub unguri, existau în Transilvania 15
cotidiene ungureşti. În 1928, numărul lor a crescut la 28, pentru ca
în 1936 el să ajungă la 53.
Înainte de unirea Transilvaniei cu România,
ungurii aveau în total 154 de publicaţii periodice şi cotidiene. În
1935, numărul lor e de 312. Trei sute douăsprezece publicaţii la
o populaţie de 1.300.000 locuitori, pe câtă vreme cei peste 3.000.000
de români care trăiau în Transilvania în 1914 aveau la dispoziţia lor
doar 44 de publicaţii … dintre care două cotidiene!
Înainte de Diktatul de la Viena, profesorul
Silviu Dragomir scria: «Azi, în fiecare oraş de oarecare importanţă
se găseşte cel puţin un ziar unguresc, dacă nu şi mai
multe».
La Cluj, ne spune „Transylvanus”, apar 77
publicaţii ungureşti, la Arad, 21, la Oradea, 39, la Timişoara,
49, la Satu Mare, 23, şi tot atâtea la Tg. Mureş. Nu există
profesie, continuă el, care să nu aibă organul său de
publicitate.
La Cluj, 7 din cele 25 ziare [cotidiene] câte
apăreau aveau, în 1935, un tiraj variind între 100.000 şi 120.000
foi.
Scriitorul ungur Georg
Lukács, în dorinţa de a câştiga în Anglia partizani pentru cauza
revizionismului maghiar, are curajul să scrie în studiul său The injustices
of the Treaty of Trianon (pe care-l numeşte în treacăt «Un ucaz»)
următoarele despre diferenţele de tratament ale minorităţilor
din Ungaria şi România:
«Să fi fost tratamentul naţionalităţilor
de zece ori mai aspru (harsher) decât o afirmă duşmanii noştri
(recte românii şi celelalte popoare succesorale – n.n.) încă el ar fi
fost de o mie de ori mai puţin ruşinos (a thousand times less irksome)
decât intoleranţa desfăşurată de statele succesorale».
Dl. Lukács jonglează cu cifrele din
motive de retorică ieftină, ascunzând bineînţeles cifrele
statistice care aruncă o lumină reală asupra a ceea ce a fost
tratamentul românilor sub unguri şi acela al ungurilor sub români. Să
completăm noi lipsurile propagandei maghiare, citind cifrele statistice
şi lăsând pe cititor să tragă singur concluziile.
Între anii 1919 şi
1933, au apărut pe teritoriul Transilvaniei româneşti nu mai puţin
de 5.000 – cinci mii! – opere literare şi ştiinţifice maghiare,
adică mai multe decât au apărut sub dominaţia ungurească
timp de 50 de ani, între 1867 şi 1918.
Sub atât de «liberala» guvernare
maghiară, ungurii din Transilvania nu aveau nici o societate de
editură. Sub «ruşinoasa dominaţie» românească, ungurii
şi-au putut înfiinţa în 1920 o casă de editură la Cluj
(Minerva) care, în 10 ani, a imprimat şi răspândit un număr de
1.651.133 cărţi ungureşti.
«Intoleranţa românească» a permis,
pe de altă parte, fiinţarea în Transilvania a nouă societăţi
culturale laice, afară de altele cu caracter confesional. Le
enumerăm: «Societatea Literară Transilvăneană» din Cluj,
reunind cele mai ilustre pene maghiare din Transilvania, Societatea «Sigismund
Kemény» din Tg. Mureş,
Societatea «Szigligeti» din Oradea Mare, Societatea «I. Arany» din
Timişoara, Societatea «Fr. Köcsey» din Arad cu societăţi surori
la Careii-Mari şi Baia Mare, Societatea «Teleky» la Baia Mare şi, în
fine, Societatea «Helikonul Transilvănean» a «Muzeului Transilvănean»
şi Societatea «Culturală Maghiară» din Transilvania (E.M.K.E.).
În afară de aceste societăţi
importante care constituiau oarecum cadrul în care se desfăşura viaţa
culturală a maghiarilor din Transilvania, aproape în fiecare oraş
transilvănean unde se afla o cât de mică proporţie de unguri se
găseau asociaţii culturale şi societăţi de
lectură cu caracter local.
În anul 1935, numai societăţile
corale atingeau în Transilvania respectabila cifră de 162.
În ultimul deceniu al guvernării
maghiare, nu exista în Transilvania decât o singură revistă de
critică literară. «Intoleranţa românească» a permis apariţia
unei serii întregi de asemenea reviste [«Pásztor Tűz», «Napkelet» («Orientul»), «Erdélyi
Helikon» etc.].
Adăugaţi la toate aceste publicaţii
periodice, economice, religioase, revistele pentru copii, publicaţiile de
specialitate (până şi cântăreţii maghiari, reuniţi în
asociaţie, îşi aveau buletinul lor lunar «Magyar dal» – «Cântecul maghiar»!) şi
vă veţi putea face o imagine completă despre ceea ce a fost viaţa
culturală maghiară sub dominaţia atât de hulită a
românilor.
Climatul acestei
libertăţi era atât de prielnic avântului cultural maghiar, încât scriitorul
ungur Lajos György exclama cu satisfacţie în 1927: «Este sigur că ungurii din Transilvania duc azi
o viaţă culturală tot atât de activă şi de
intensă ca şi în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, când
centrul de gravitate al culturii maghiare era aproape exclusiv în Transilvania,
restul Ungariei fiind ocupat de turci».[20]
O
statistică maghiară a bibliotecilor din Ardeal publicată la Cronica Bibliotecilor din „Gând
Românesc”[21] aduce
şi la cunoştinţa specialiştilor români concluziile la care
a ajuns Moravek Endre în lucrarea sa Bibliotecile
ungureşti (Das ungarische Bibliothekswesen) [22].
Autorul statisticii (maghiare) a anilor
1919-1929, privitoare la situaţia bibliotecilor din Transilvania,
după trecerea provinciei la patria-mamă, ne oferă
„inexactităţi în ceea ce priveşte datele comunicate, defect
deosebit de grav când e vorba de statistică, el fiind în măsură
să-i scadă valoarea complet, mai ales când tendinţele
şoviniste îşi manifestă şi ele prezenţa”. Moravek face
o colaţionare statistică din autori maghiari, dar conchide şi el
asupra celor „întâmplate” [...] „…cu cele 1.348 biblioteci ştiinţifice,
şcolare şi culturale, cu 9.328.306 volume, din Ungaria şi
provinciile stăpânite de ea înainte de 1919”:
|
Au fost cedate |
Numărul bibliotecilor |
Număr volume
|
Raport în % al bibliotecilor |
|
Cehoslovaciei României Yugoslaviei Austriei Oraşului Fiumei |
273 326 77 38 29 |
1.219.233 2.024.671 439.811 384.778 17.996 |
20.2 23.9 5.9 2.9 2.1 |
|
Total Ungariei i-au rămas
|
745 603 |
4.084.309 5.243.997 |
55.0 45.0 |
După câteva erori statistice de calcul,
autorul „studiului” recunoaşte că şi-a extras datele din publicaţia
„Magyar Minerva”, vol. V,
Budapesta, 1925, publicaţie cu caracter oficial a bibliotecilor maghiare.
Astfel, Ungaria cedează României, în 1918, un număr de 326 de biblioteci
(aproape jumătate din totalul bibliotecilor maghiare „cedate”) cu
2.024.671 volume sau, cum spune dl. Moravek, bibliotecile acestea ajung în urma
tratatului de la Trianon «supuse unei politici culturale străine». Autorul
însă face abstracţie de existenţa în Transilvania a
bibliotecilor româneşti şi săseşti, care în imperiul
bicefal n-au fost catalogate astfel decât ca fiind „menite să
îndeplinească politica culturală maghiară”. Pentru a ilustra
această latură a problemei, redăm mai jos tabloul detaliat al
bibliotecilor şi volumelor sus amintite întocmai pe baza statisticii din „Magyar
Minerva”:
1.
„Din bibliotecile care au stat sub controlul
statului maghiar au revenit României 22 biblioteci cu ………………………………344.762 vol.
2.
Din bibliotecile şcolilor de stat
(superioare, medii şi inferioare), birouri publice de stat, instituţii
militare, instituţii medicale, aziluri etc., au revenit României 87
biblioteci cu ………………………505.451 vol.
3.
Din bibliotecile româneşti,
bisericeşti, culturale şi şcolare au revenit României 14
biblioteci cu …………………………………94.314 vol.
4.
Din bibliotecile săseşti,
bisericeşti, culturale şi şcolare au revenit României 14
biblioteci cu ………………………………292.194 vol.
5.
Din bibliotecile culturale ale diverselor
societăţi maghiare şi armeneşti (nesupuse controlului
statului) şi din bibliotecile instituţiunilor bisericilor maghiare,
catolice, reformate şi unitare, revin României
144 biblioteci cu
………………...………………………795.136 vol.
6.
Din bibliotecile sârbeşti din Banat
revin României
1 bibliotecă
cu………………………………………………1.450 vol.
Total 282
biblioteci cu …………………………………................ 2.033.307 vol. ”
O a
treia statistică a lui Moravek, de data aceasta după deputatul
maghiar Sulyok István, publicată în Erdélyi
magyar évkönyv I, 1918-1929 (Cluj 1930) se ocupă de soarta celor 355
„biblioteci ungureşti mai însemnate” (neconcordanţe statistice
majore), dintre care unele au „plecat” în timpul războiului la Budapesta,
precizare ce denotă amatorism, lipsă de probitate şi de
exactitate în comunicarea de date statistice, tendenţiozitate sau
necunoaştere a realităţilor vremii. Încercând o actualizare a
datelor privitoare la bibliotecile „cedate”, dl. Sulyok (afirmă Moravek),
a trimis celor 355 biblioteci o circulară, rugându-le să-i comunice
date comparative pentru anii 1919-1929, dar 121 nu i-au răspuns, dintre
care 73 erau biblioteci ungureşti confesionale, ale societăţilor
culturale sau ale unor persoane particulare (de când o bibliotecă
particulară este publică? – n.n.). Din situaţia comparativă
a răspunsurilor date de cele 234 biblioteci, rezultă o scădere a
cărţilor ungureşti cu 39.459 volume, care au fost „…în parte
distruse, în parte vândute peste graniţele Ardealului!”. Analizând mai
departe afirmaţiile lui Moravek, se desprinde reaua credinţă a
acestuia în întocmirea statisticii, fără adiţionarea volumelor
găsite în rubrica anului 1919 la cele regăsite în 1929. „Iată
deci un total de 53.890 volume sustrase din coloana pentru anul 1929, deşi
cărţile există, după cum recunoaşte şi autorul”.
Reaua-credinţă se detaşează şi atunci când autorul
înşiruie, la rubrica „soarta bibliotecii e necunoscută”, şi
Biblioteca Universităţii din Cluj, deşi aceasta publicase anuare
periodic în ultimii 10 ani. Datele eronate vehiculate şi despre
bibliotecile româneşti şi săseşti, existente după Marea
Unire, ne fac să le catalogăm ca false şi calomnioase,
aprecierile analiştilor maghiari „încărcând” contul statului român cu
epitete nedemne din partea unei naţiuni care se considera
„civilizată”.
Pornind
de la aceeaşi statistică a lui Sulyok István, un alt comentator al
situaţiei bibliotecilor publice maghiare din Transilvania, dr. Parádi
Ferenc, publică, în 1939, un studiu[23]
în care deplânge „...efectele distructiv culturale generate de conflictul belic
mondial; pe de altă parte, datorită fenomenului paralizării
activităţii instituţiilor de propagare culturală în
masă...”. Autorul apreciază carenţele statisticii şi
interpretării ei privind „...finanţarea/nonfinanţarea
propriu-zisă a acestor locaşe de cultură, la vremea
respectivă” recunoscând că „... datele statistice [respective] nu mai
prezintă valabilitate”.
Dr. Parádi recunoaşte
cu onestitate „inadvertenţa” datelor statisticii lui Sulyok şi
inconsecvenţa „...repartizării optime a acestor celule de
cultură, în funcţie de densitatea populaţiei, care este direct
vizată în procesul de culturalizare”. Domnia sa ne oferă o
sinteză statistică veridică pentru
teritoriul Transilvaniei, dar şi pentru România.
Numărul bibliotecilor publice maghiare aflate pe
teritoriul României [în 1939]
|
Zonă/Judeţ |
Nr. bibl. publ. înfiinţate înainte de 1919 |
Dintre bibl. publ. înfiinţate
înainte de 1919 |
Nr. bibl. publice înfiinţate după 1919 |
Nr. bibl. publice active după august 1939 |
|
|
dezactivate |
activate |
||||
|
Transilvania |
241 |
133 |
108 |
393 |
501 |
|
Alba |
9 |
5 |
4 |
20 |
24 |
|
Arad |
9 |
6 |
3 |
14 |
17 |
|
Bistriţa-Năsăud |
2 |
1 |
1 |
2 |
3 |
|
Bihor |
16 |
9 |
7 |
15 |
22 |
|
Braşov |
3 |
2 |
1 |
8 |
9 |
|
Ciuc |
13 |
11 |
2 |
33 |
35 |
|
Făgăraş |
1 |
– |
1 |
2 |
3 |
|
Hunedoara |
6 |
5 |
1 |
17 |
18 |
|
Trei-Scaune |
34 |
19 |
15 |
25 |
40 |
|
Cuculeni |
5 |
4 |
1 |
5 |
6 |
Cluj
|
16 |
9 |
7 |
44 |
51 |
|
Caraş |
– |
– |
– |
4 |
4 |
|
Mureş |
40 |
16 |
24 |
66 |
88 |
|
Maramureş |
– |
– |
– |
1 |
1 |
|
Someş |
7 |
2 |
5 |
9 |
14 |
|
Satu-Mare |
9 |
5 |
4 |
20 |
24 |
|
Sibiu |
– |
– |
– |
2 |
2 |
|
Sălaj |
13 |
7 |
6 |
23 |
29 |
|
Caraş |
6 |
4 |
2 |
8 |
10 |
|
Timiş |
10 |
7 |
3 |
13 |
16 |
|
Turda |
11 |
6 |
5 |
10 |
15 |
|
Odorhei |
27 |
11 |
16 |
43 |
59 |
|
Regat |
|
|
|
16 |
16 |
|
Muntenia |
– |
– |
– |
10 |
10 |
|
Moldova |
– |
– |
– |
1 |
1 |
|
Bucovina |
– |
– |
– |
4 |
4 |
|
Oltenia |
– |
– |
– |
1 |
1 |
Total
|
241 |
133 |
108 |
409 |
517 |
Dintr-o analiză sumară a datelor,
reiese că datorită măsurilor de susţinere ale statului
şi poziţiei permisive a acestuia, în Transilvania, în perioada
postbelică, au fost înfiinţate 393 de biblioteci, mai multe decât
cele existente înainte de 1918 (doar 241 unităţi), dând posibilitate
colectivităţilor maghiare să-şi înfiinţeze biblioteci
publice chiar şi în Bucovina şi în Vechiul Regat (16 asemenea instituţii).
Chiar intelectualitatea maghiară a ajuns la concluzia că „...ideea de
educaţionalitate pe criterii exclusiviste şi-a dovedit anacronismul”;
ceea ce era stânjenitor în dezvoltarea unor obiective virtuale ale
comunităţii maghiare transilvane nu rămânea decât „...ideea de
culturalizare unitară proiectată şi elaborată în spiritul
ideologiei creştin-universale şi al tradiţionalismului generat
de conştiinţa naţionalismului, respectiv amprentei
conservatorismului...”. Depărtarea de spiritualitatea specifică
Imperiului şi apartenenţa la naţiunea universală a
maghiarimii sunt obiective puse în faţa lecturii publice maghiare din
Transilvania, a „Mişcării pentru Bibliotecile Publice Maghiare din
Transilvania” şi a Editurii Minerva, care a susţinut înfiinţarea
majorităţii acestor instituţii.
Pe aceleaşi coordonate ale obiectivităţii
ştiinţifice se înscriu şi contribuţiile şi activitatea
rodnică ale unor personalităţi maghiare ca Szabó Károly (Carol
Szabó) şi Andrei Veress, care au avut preocupări diverse de
bibliografiere şi editare a unor texte, multe dintre ele contingente sau
chiar aparţinătoare culturii române.
În condiţiile ţării întregite,
acţiunea Comisiei bibliotecilor,
muzeelor şi serviciului de colportaje a „Astrei” de a înfiinţa
noi biblioteci poporale, de a le menţine şi dezvolta pe cele vechi se
amplifică, astfel încât numărul lor va creşte simţitor,
atingând cifra de 1356 în 1936 şi 1899 în 1940, iar „Biblioteca
poporală a Asociaţiunii” (colecţie editorială), ajunge la
200.000 de broşuri în 1925. Donatori precum Vasile Stroescu, care a
asigurat prin cele 15.000 de coroane înfiinţarea a 150 de biblioteci, cu
câte 70 de volume, vor mai fi, şi ei vor sprijini intenţiile iniţiale
ale „Astrei”, de înaintare prin carte şi cultură a poporului român.
Bibliotecile „stabile”
organizate la sediul despărţămintelor şi al unor agenturi
(cercuri) din comunele mai mari şi cele „ambulante” (grup de biblioteci cu
fond specific care se deplasau din comună în comună, având un
inventar special) vor fi cele care vor suplini lipsurile şcolii în situaţia
creată în satele noastre după război.[24]
În acelaşi timp, în
fiecare centru de despărţământ funcţionau, după
război, biblioteci bine înzestrate cuprinzând operele scriitorilor clasici
români şi străini (descrieri de călătorii, literatură
istorică, lingvistică ş.a.), biblioteci care aveau, prin statut,
şi obligaţia de schimb interbibliotecar, atât între ele cât şi
cu Biblioteca Centrală din Sibiu – coordonatoarea întregii acţiuni.
Prin Oficiul de înzestrare a bibliotecilor şi Oficiul de expediţie se
urmărea dotarea bibliotecilor, în funcţie de categoriile de cititori:
elevi, intelectuali, meseriaşi, comercianţi ş.a.
Şansa acordată lecturii publice la
Cluj, prin înfiinţarea Bibliotecii Populare în cadrul Bibliotecii
Universităţii, nu era, însă, singura. Aici îşi vor continua
activitatea societăţile de lectură şi bibliotecile înfiinţate
înainte de 1918, amplificate numeric şi calitativ, prin deschiderea
altora, care nu vor mai suporta şicanele şi tergiversările
aprobării statutelor, cum s-a întâmplat în timpul guvernelor austriece
şi maghiare. Mâna de ajutor întinsă de instituţiile centrale, de
personalităţi de la Bucureşti şi din alte centre culturale
ale ţării s-a făcut simţită atât în ce priveşte
creşterea fondurilor şi organizarea lor, cât mai ales prin echilibrul
şi încrederea pe care factorii culturali din Transilvania o vor dovedi în
mişcarea culturală şi în lectura publică.
Bibliotecile amintite, împreună cu cele
ale meşteşugarilor, asociaţiilor comerciale şi breslelor,
casinelor şi societăţilor de lectură îşi vor continua şi
amplifica activitatea în perioada interbelică, însă ele vor fi
beneficiarele unor condiţii superioare de organizare şi completare a
fondurilor, prin achiziţii şi donaţii de la societăţi
specializate în producerea şi difuzarea de carte şi periodice, redacţii
ale unor tipografii şi reviste. Din cele peste 30 de bănci existente
în oraş în anul 1938, mai mult de jumătate acordau, pe lângă
burse, şi ajutoare pentru tineretul studios, sprijin bibliotecilor şi
societăţilor culturale moştenite sau înfiinţate între cele
două războaie mondiale.
Cât despre rolul şi funcţiile
bibliotecilor maghiare existente în această perioadă, Jakó Zsigmond
face următoarea remarcă: „Cultura cărţii şi a
bibliotecii în Transilvania cuprinde nemijlocit şi rezultatul eforturilor
naţionalităţilor conlocuitoare, îndeosebi ale populaţiilor
maghiară şi germană. Ca şi la români, societăţile
culturale şi bibliotecile maghiare între cele două războaie
mondiale vor activa, îndeosebi la sate, pentru «dezvoltarea
legăturilor dintre ţărănime şi carte». La oraşe, ele şi-au
îndeplinit rolul de educare a lor [a muncitorilor] în spiritul luptei de
clasă, dezvoltării culturii lor specifice”.[25]
Clujului i-a fost rezervat rolul de simbol al
prefacerilor societăţii transilvănene, iar Universităţii
sale, rolul de promotor al transformărilor social-politice, economice şi
culturale, asigurând, prin personalul său didactic şi absolvenţi,
funcţionarea pe baze moderne a întregii administraţii, conferind,
totodată, oraşului „…o consistentă dimensiune europeană,
prin prestigiul dobândit şi prin legăturile sale internaţionale”.[26]
Avântul economic interbelic va fi curmat de
Diktatul de la Viena în urma căruia Clujul, cu cei peste 115.000 de
locuitori, va fi cedat Ungariei. Mutilarea Transilvaniei va fi trăită
cu toată intensitatea de populaţia românească, iar tragismul
său redat cu armele esteticului de Lucian Blaga în poezia Inima mea în anul …: „Stelele, ce-i
drept, mai sunt deasupra toate,/dar Dumnezeu ne trece sub
tăcere./Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere./Inima mea-e-o
carte care arde, / un bocet/în mijlocul Patriei”.
„Impus României de forţele coalizate naziste şi
fasciste, semnat de cei doi delegaţi români, Diktatul […] n-a fost
niciodată notificat de opinia publică românească.
Dimpotrivă, poporul român în quasiunanimitatea lui (nu trebuie să se
neglijeze faptul că în România, chiar în epoca apogeului lui Hitler, «naziştii
români» reprezentau o infimă minoritate) a respins verdictul de la Viena
ca pe un act care putea obliga cel mult pe semnatarii lui, dar nicidecum
poporul român”.[27]
Tratamentul discriminatoriu aplicat celor
rămaşi în Ardealul cedat reiese şi dintr-o adresă a
bibliotecarului şef de la Biblioteca Universităţii clujene,
Traian Mitrofanovici, privitoare la încadrarea personalului. Autorul se
alătură şi subscrie revendicărilor colegilor săi
privitoare la nedreptăţile ce li s-au făcut, printre care un
laborant, Vasile Secară, şi o fotografă, Maria Orlea,
cărora li s-a redus clasa de salarizare la treapta cea mai de jos
(„ordonanţă auxiliară provizorie” datată 15 februarie
1942), şi Gheorghe Pop, om de serviciu, care a fost concediat pentru
motivul că „avea greutăţi cu limba maghiară”.
În oraşul Cluj îşi vor continua
activitatea, desigur cu intermitenţe şi cu un auditoriu restrâns,
cele circa 30 de biblioteci româneşti de sub ocupaţie (ale unor licee
şi şcoli confesionale, ale cultelor ortodox şi greco-catolic ş.a.).
Starea lor este de expectativă, de aşteptare
a unor zile mai bune pentru o lectură în libertate, fără
implicarea politicului şi arbitrarului în constituirea colecţiilor,
în angajarea şi salarizarea personalului şi pentru clarificarea
statutului lor social. Că nu va fi tocmai aşa, vom vedea.
Soarta exemplarelor cercuri ale „Astrei” va
fi decisă printr-o hotărâre a Ministerului Artelor şi a celui al
Finanţelor, publicată în Monitorul Oficial (Partea I B nr. 6, din 8
ianuarie 1949), care printr-un articol unic hotărăşte:
„Cercurile culturale ale Asociaţiei pentru Literatura Română şi
Cultura Poporului Român – Astra, cu patrimoniul respectiv, se contopesc pe data
prezentei deciziuni, cu Ateneele şi Căminele Culturale”, iar printr-o
altă decizie este pecetluită şi soarta Bibliotecii şi a
Muzeului Astrei care vor funcţiona „…sub conducerea unui consiliu compus
din trei funcţionari, un avocat şi trei muncitori” (un strungar, un
tipograf şi un lăcătuş!!).
De acum vor intra în scenă ateneele populare (după modelul
sovietic), care vor prelua şi bibliotecile cercurilor „Astrei”, ale
societăţilor şi asociaţiilor culturale desfiinţate.
„Poporul muncitor” va decide în numele intelectualilor internaţi în
lagăre, în închisori sau executaţi pentru trecutul lor românesc în
creaţie, administraţie şi armată.