|
|
|
|
Lectura
şi biblioteca publică la Cluj |
Capitolul IV
Ani tulburi. Ideologie, cenzură
şi lectură „liberă”
Cea de a doua conflagraţie mondială a avut pentru România, şi
în special pentru Transilvania, urmări deosebite. Refugiul şi
reîntoarcerea instituţiilor Clujului acasă au fost dureroase pentru
românii transilvăneni. Cei plecaţi plângeau când îşi revedeau
casele şi bunurile acumulate de o viaţă distruse, cei ce au rămas
şi au înfruntat vicisitudinile ocupaţiei plângeau de umilinţa la
care au fost supuşi, de morţii rămaşi pe câmpurile de „bătaie”
sau de cei schingiuiţi, arşi, maltrataţi, împuşcaţi şi
aruncaţi în gropi săpate de ei înşişi ori lăsaţi
pradă animalelor sălbatice sau descompunerii naturale.
Spre finalul războiului,
la 3 mai 1944, ca o răbufnire a urii şi intoleranţei naţionale,
are loc o acţiune concertată a fasciştilor hortişti pentru
jefuirea şi internarea a 18.000 de evrei, inclusiv a copiilor lor, în
„ghetoul” de la Fabrica de cărămidă clujeană, de unde, în
două rânduri (20-21 mai şi 5-6 iunie), vor fi „destinaţi” lagărelor
de exterminare de la Auschwitz.
Şi
Clujul a fost o victimă a războiului: mari bombardamente, care vizau
în mod special zona industrială şi gara, au adus pagube materiale
imense şi pierderi de multe vieţi omeneşti. Nu departe de
metropola transilvană, castelul baroc de la Bonţida – care conţinea
cea mai mare bibliotecă particulară din Transilvania – a fost complet
distrus printr-un atac aerian german.
Vestea eliberării oraşului,
la 11 octombrie 1944, va umple inimile românilor de o nemărginită
bucurie. „Sufletul nostru străluceşte în razele soarelui dreptăţii,
care răsare din nou asupra Clujului nostru” („Tribuna Ardealului”,
din 18 octombrie 1944, p. 1).
Restabilirea administraţiei
publice româneşti, după opt zile de la eliberare, va fi însă
anevoioasă şi cu probleme; programul de reconstrucţie a oraşului
va fi greoi şi cu impedimente multiple generate de lipsa alimentelor, a
apei şi energiei electrice datorate aruncării în aer, la plecare, a
podurilor de peste Someş, a uzinelor electrice şi de apă, dar şi
nevoilor niciodată satisfăcute ale Armatei Roşii; au loc devastări
din partea unor indivizi revanşarzi, la depozitele de materiale, aruncări
în aer ale unor obiective social-culturale, rechiziţionări la cererea
expresă a Comisiei Aliate de Control; sunt instalaţi, prin Decrete
regale, în funcţia de primari ai municipiului muncitori cu patru şi şase
clase primare (la ordinul sovieticilor), şi-şi vor intra în atribuţii
„Tribunalele poporului”, care vor judeca după criterii arbitrare şi
aleatorii, politice şi etnice, de la criminali de război reali (dar
fugiţi din ţară şi condamnaţi în contumacie) la
delicte de presă politice, reale sau inventate.
Un moment semnificativ al
convertirii revizionismului sub marca noii ideologii comuniste este acela când
s-a tras de către muncitorii de la Fabrica de încălţăminte
împotriva armatei române, care se întorcea victorioasă de pe front (1945).
Întrucât armata a ripostat, Vasile Luca, unul dintre conducătorii
Partidului Comunist, a ţinut un discurs violent, în care acuza armata de
trădarea poporului.
Sub acoperirea Frontului
Naţional Democrat (F.N.D.), se produc infiltrări ale comuniştilor,
mascaţi în haina social-democraţiei, în toate structurile
administrative şi de conducere ale întreprinderilor şi instituţiilor
social-culturale. Pe acest fundal al incertitudinilor şi sărăciei,
accentuate şi de seceta din 1947, au loc, totuşi, acţiuni de
refacere a unor clădiri avariate de bombardamente, iar Comisia interimară
de pe lângă Primăria Municipiului acordă subvenţii şi
ajutoare Operei şi Teatrului Naţional, Teatrului Maghiar de Stat,
Teatrului Poporului, Conservatorului Popular, A.R.L.U.S.-ului şi unor
categorii sărace (Raportul Primăriei pe anul 1947); la biblioteci
publice (populare) nu se face referire sub nici o formă.
Abia în raportul
Comitetului Provizoriu Urban, pe 6 luni, din 24 octombrie 1949, se afirmă
în final că au fost înfiinţate cinci Atenee Populare, iar „Operele şi
Teatrele au fost sprijinite printr-o rodnică activitate şi îndrumare
pentru a dezvolta noua cultură socialistă, după modelul celei
din marea noastră vecină şi prietenă URSS”, anunţându-ne,
totodată, că s-a înfiinţat o Bibliotecă Populară
Comunală cu peste 20.000 volume, eveniment despre care vom vorbi în
capitolul următor.
Răni nevindecate şi
haos, foamete, panică şi revoltă, conflicte cu caracter etnic,
demonstraţii studenţeşti ce au antrenat populaţia oraşului
şi chiar feţele bisericeşti; adunări festive şi marşuri
cu mutilaţi de război, manifestaţii cu caracter naţional
românesc şi maghiar, toate se vor petrece sub supravegherea
Comandamentului Sovietic ce controla Transilvania şi Clujul.
Anularea, la 7 mai 1946,
la Paris, a Diktatului de la Viena a creat tensiuni etnice şi sociale
dintre cele mai acute. Studenţimea şi tineretul clujean voiau să
reinstaureze în termen scurt autoritatea românească în capitala
Transilvaniei, să reîntroneze spiritul academic şi democraţia
universitară, iar cealaltă tabără voia să instaureze
„lupta de clasă”, „democraţia” muncitorilor, spiritul revanşard şi
vechile rânduieli. Episcopul ortodox, Nicolae Colan, şi cel greco-catolic,
Iuliu Hossu (care se bucurau de prestigiu fiindcă jucaseră un rol foarte
pozitiv în apărarea drepturilor româneşti în perioada ocupaţiei
horthyste), făceau apel la raţiune şi logică, cerându-le
manifestanţilor români să nu recurgă la gesturi necugetate, care
se vor putea întoarce împotriva lor; nu acelaşi lucru se întâmpla, însă,
în tabăra „adversă”; momentelor de exuberanţă provocate de
anularea Diktatului le-au urmat, în 1946, altele de groază produse de
„asaltul” din ziua de 28 mai asupra Căminului studenţesc „Avram
Iancu” al harnicilor „muncitori” maghiari de la întreprinderea „Janos Herbak”
(„Dermata”), aduşi de camioane pentru a salva sediile partidului
muncitoresc; totul se sfârşeşte într-o cruzime de nedescris, cu mutilări
şi arestări de partea studenţilor. [1]
În acest context bulversat, cu continuităţi şi discontinuităţi
în aplicarea legislaţiei româneşti, nerecunoscută încă pe
teritoriul Transilvaniei de Nord aflat sub „protecţia” armatei de ocupaţie,
se lucra cu sârg şi „ştiinţă” la impunerea unui sistem
brevetat şi aplicat la Moscova şi în Komintern pentru: lichidarea
instituţiilor de drept, distrugerea şi pervertirea valorilor naţionale,
suprimarea personalităţilor din ştiinţele istoriei,
filosofiei, artei şi culturii, a vieţii parlamentare impuse în viaţa
politică românească de peste şaptezeci de ani, a tot ce a însemnat
factor de unitate şi coeziune naţională. Cultura, şcoala şi
biserica nu au scăpat nici ele de atacul ideologiei comuniste; universităţile
şi şcolile, Academia, bisericile şi cultele religioase, uniunile
de creaţie şi tot ceea numim azi mass-media vor fi abătute de la
mersul lor firesc spre a fi deturnate sau suprimate în numele ideologiei
marxist-leniniste şi staliniste.
Perioada anilor 1944-1948 este pentru Transilvania şi mai neagră.
La Cluj, întoarcerea Universităţii acasă era întârziată cu
bună ştiinţă, iar profesorii ei „cernuţi” prin sita
aderenţei lor la ideologia comunist-totalitaristă, sită căreia
i-au căzut pradă minţile luminate ale şcolii româneşti
transilvane, printre care şi Lucian Blaga, poet şi gânditor de
notorietate europeană.
Problema Transilvaniei, a întoarcerii acasă a
Universităţii clujene şi a lichidării urmărilor
Diktatului de la Viena era încă netranşată. Implicarea lui Lucreţiu
Pătrăşcanu în judecarea criminalilor care au săvârşit
atrocităţi în timpul ocupaţiei (Ip, Trăznea, Huedin, Sărmaş
ş.a.), impunerea limbii române ca limbă de stat în teritoriul
vremelnic cedat, a drapelului naţional românesc şi scoaterea din ţară
a celor 300.000 de unguri aduşi de Horthy în Transilvania de Nord,
coroborată cu dezmembrarea regionalei comuniste de la Cluj (ai cărei
membri erau aproape în exclusivitate maghiari şi evrei), care a bulversat şi
terorizat Transilvania, Clujul şi instituţiile sale fundamentale până
la Conferinţa de Pace de la Paris, au fost mai apoi pentru cel care a spus
răspicat: „Înainte de a fi comunist sunt român”, capete de acuzare şi
motiv pentru condamnarea şi executarea omului politic şi patriotului.
Bibliotecile
şi presa se vor umple de articole, broşuri cu discursurile şi
cuvântările unor lideri aduşi de tancurile sovietice sau promovaţi
dintre oamenii locului, deveniţi elite ale comunismului românesc. Aceştia s-au constituit, după principiul etnic
(etnocraţie), în creatori şi manipulatori ai doctrinei comuniste
kominterniste aplicate României, istoriei şi culturii sale, respingând cu
obstinaţie instituţiile româneşti tradiţionale, ortodoxia
bizantină şi greco-catolicismul fondator, tot ce însemna depozitar al
culturii satului.
Ridicarea la rang de principiu a
internaţionalismului, promovat şi instaurat în conducerea vieţii
economice, politice, ştiinţifice şi culturale, mai ales până
la moartea lui I. V. Stalin şi apoi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, este
analizată azi din ce în ce mai rar şi fără a-i arăta
pe făptuitori. Autorii unor asemenea studii, altfel pertinente, ale
distrugerilor vieţii româneşti (istorie, ştiinţă, creaţie,
creatori) fac referiri şi pun eticheta de „naţionalism” doar
perioadei ceauşiste (1965-1989), în care mulţi şovini au fost
deranjaţi de politica de transformări social-economice şi
culturale în toate zonele Transilvaniei, fără să-i numească
pe unii „justiţiari”, „directori de conştiinţe” şi „torţionari”
aduşi de tancurile sovietice sau locali, care încă mai trăiesc,
ocupă catedre universitare sau sunt foşti beneficiari ai unor pensii
de „ilegalişti”, plătite din banul public; se face şi astăzi
diversiune, se aduc acuze şi se creează confuzii în stabilirea
valorilor autentice, se îndeamnă explicit la cenzurarea unor opere
literare. Prin asemenea „manevre” ideologice, se urmăreşte în fond
destructurarea valorilor tradiţionale din literatură şi cultură;
simplele cuvinte de naţional, patriotic şi ortodox provoacă
oroare noilor ideologi.
Pornind de la cartea lui Samuel P. Huntington Ciocnirea civilizaţiilor (New York,
1966), un analist maghiar, Molnár Gusztáv, născut şi instruit pe pământ
românesc, la Cluj şi Bucureşti, trăitor azi la Budapesta, pune
în discuţie teorii privitoare la graniţele Europei (bineînţeles,
cu Transilvania şi fără celelalte provincii româneşti);
barierele dintre „creştinismul occidental civilizator” şi cel
oriental (a se citi ortodoxia), generator de subcultură şi
ne-civilizaţie; problema imposibilităţii integrării
României în alianţele NATO – UE; o posibilă şi „necesară”
devoluţie a Transilvaniei; federalizarea Statului Naţional Unitar
Român ş.a. Concluzia autorului nu lasă loc la echivoc: „România ori
va fi în stare să se ridice la nivelul Transilvaniei, ori va fi antrenată
– târând şi Transilvania după ea – în categoria ţărilor
lipsite de succes sau falimentare (failed
states – s.a.) din zona de criză ce se întinde din Muntenegru până
în Siberia”.[2]
La Cluj, începuturile stalinismului în
biblioteca publică le regăsim în inventarul publicaţiilor deţinute
de Prefectura Judeţului, întocmit la 12 decembrie 1945, conform căruia
biblioteca era ticsită de „lucrări fundamentale” despre: Armata Roşie,
I. V. Stalin, Eroi ai Uniunii Sovietice, ale unor autori ca Marx, Engels,
Lenin, K. Kautsky, Kalinin, Nagy Jozsef, A. Toma şi alte „comori culturale
şi ideologice”.[3]
După 1949, va urma o altă perioadă
neagră în cultura şi ştiinţa românească: unii vor fi
aruncaţi în bezna celulelor, mulţi fără judecată, iar
apoi executaţi (Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu); alţii vor
fi doar închişi (şi vor scăpa cu viaţă) sau vor fi scoşi
de la catedre (Lucian Blaga, Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea, Ioan
Lupaş, Silviu Dragomir, Nichifor Crainic, Harry Brauner, Petre Pandrea,
Constantin Noica, Liviu Rusu); vina lor principală a fost că au
gândit şi creat în spirit tradiţional, fără a adera la tot
ce era contrafăcut şi antiromânesc. Nu li s-a iertat nimic. Logica
învingătorului, ocupantului şi alogenului trebuia să învingă.
Pe fondul tendinţei îngrădirii libertăţii de expresie,
încă din 1944 începe asaltul împotriva unor publicaţii periodice cu
vechi tradiţii în viaţa spirituală a ţării; sunt
alungate şi interzise, îşi încetează apariţia: „Tribuna
Poporului” (1945), „Revista familiei” (1944), „Ramuri”
(1947), „Tribuna Românească” (1947), „Revista Fundaţiilor
Regale” (1947), „Jurnalul literar” (1948) şi cu ele „direcţii
de conştiinţă” românească, observatori şi comentatori
cu reală aplicaţie faţă de fenomenul cultural-literar
românesc. Campania de lichidare a periodicelor de opoziţie se instituţionalizează
o dată cu publicarea în „Flacăra” (9 mai 1948), organul de
presă al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti,
a articolului-program care abordează angajarea politică a
scriitorilor în „lupta ideologică a clasei muncitoare”, împotriva
„ideologiei burgheze”, pentru susţinerea, prin toate mijloacele, a
„ideologiei marxist-leniniste”, pentru cucerirea drepturilor poporului.
Campania pentru lichidarea
analfabetismului, benefică în fondul ei, începută în anul 1948, o dată
cu reforma învăţământului, va duce, în plan cultural, la o creştere
a producţiei editoriale, care, însă, din păcate, nu va fi în
favoarea creaţiei autentice româneşti, a operelor creatorilor de
talent şi ştiinţă, a cercetării şi scrisului
prob. Bibliotecile se vor umple de pseudovalori, de contrafaceri şi mimări
ale creaţiei autentice, de „opere” ideologizante comuniste. Accesul la
cultura fundamentală românească va fi îngrădit prin retragerea
succesivă din circuitul lecturii a lucrărilor „indezirabililor”.
Plaga produsă de comunismul instaurat de soviete va bulversa şi viaţa
bibliotecilor şi a bibliotecarilor.
Mii de manuscrise rare şi vechi, cărţi
aparţinând patrimoniului cultural naţional şi universal sunt
arse sau topite de „revoluţionarii” instalaţi de soviete, oameni fără
conştiinţă de neam, apatrizi, fără un trecut şi fără
cultură, abrutizaţi ai ideologiei bolşevice. Strădania de
distrugere a marilor biblioteci, îndeosebi cele din Blaj, Oradea, Beiuş,
Baia-Mare, Lugoj, aparţinând cultului greco-catolic (interzis în anul
1948), a bibliotecilor „Astrei” (suprimate în 1949, o dată cu instituţia
patronatoare) şi a celor ale asociaţiilor şi societăţilor
culturale cu vechi tradiţii, din secolul trecut, a reuşit, din
fericire, doar parţial; însă ceea ce nu s-a putut distruge a fost
retras din circulaţie şi pus sub eticheta „publicaţii cu caracter
duşmănos, fascist, antidemocratic, anticomunist, ostile ţării”,
care, având caracter de „publicaţii nedifuzabile” sau de „circulaţie
internă”, au fost constituite în fonduri „S”– speciale/secrete. Atât în
bibliotecile publice cât mai ales în cele universitare, fondurile nou create au
vizat cu preponderenţă, pe lângă temele amintite deja, şi
lucrări referitoare la Transilvania, îndeosebi cele ale istoriografiei
maghiare, ce colportau date şi evenimente inventate şi tendenţios
interpretate, cărţi având tematică referitoare la Basarabia şi
Bucovina de Nord, literatura carlistă şi mai ales volume privitoare
la cultul şi biserica greco-catolică, hărţi din perioada
României Mari şi altele.
Se ştie că instituţia cenzurii nu este invenţie
românească. Ea începe încă la 1486 în Germania, în oraşul Mainz,
leagăn al imprimeriei medievale. În Ţările Române, cenzura civilă
propriu-zisă îi are ca iniţiatori pe domnitorii Mihai Racoviţă
şi Mihai Şuţu, care, la 1741 şi respectiv 1784, emit
„pitace” privitoare la tipărirea şi difuzarea unor cărţi şi
înscrisuri. Mai apoi, la 1828, ocupaţia rusească, prin
generalul-guvernator Kiseleff, va reintroduce cenzura pentru presă,
instituind „Departamentul Postelniciei”, care va controla, va aproba sau
interzice lucrările considerate subversive. Desfiinţarea cenzurii în
1856, sub domnia lui Grigore Ghica, va condiţiona apariţia cărţilor,
ziarelor şi revistelor de imprimarea pe tipărituri a numelui şi
adresei editorului, ale persoanei responsabile pentru cele scrise precum şi
de respectarea legii depozitului legal, măsură ce va fi întărită
şi de viitorul domn, Alexandru Ioan Cuza, precum şi prin hotărârea
Adunării generale a României din 23 martie 1862.
Nici Regele Carol al II-lea nu s-a
sfiit să dea un Decret-lege (nr.1507/13 aprilie 1938) şi nici Preşedinţia
Consiliului de Miniştri să scoată un Regulament privind
controlul mijloacelor de existenţă ale publicaţiunilor periodice
(nr.138/15 iunie 1938) prin care să îngrădească apariţia
unor articole „indezirabile” pentru regimul ce se va îndrepta cu paşi
repezi spre o dictatură regală, subminând astfel sistemul monarhiei
constituţionale.
Imediat după cel de al II-lea război mondial, fără multă
propagandă, cerberii ideologiei kominterniste pornesc asaltul împotriva
culturii româneşti, blocând, transformând sau oprind cursul firesc al unor
publicaţii periodice, printre care şi cea mai veche publicaţie
românească, „Gazeta de Transilvania”. În cazul acesteia, s-a găsit
repede scuza: unul dintre redactori, Nicolae Căliman, a reacţionat la
„epurările” din 1944, într-un articol din nr. 60/18 noiembrie 1944,
intitulat premonitor: „Să epurăm pe Eminescu”. În articolul cu
pricina, semnatarul este siderat de epurarea unor Sadoveanu, Sextil Puşcariu,
Nicolae Iorga, I. Al. Brătescu-Voineşti, şi mai mult, prevede
epurarea lui Blaga, Ionel Teodoreanu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu şi
chiar a lui Eminescu afirmând: „...huliganii lui Hitler au ars în piaţa
publică cărţi şi publicaţii de mare valoare”, iar azi
„…alţi huligani, de altă stofă, vor pune în pieţele
publice” operele celor amintiţi „ …şi le vor da foc”. Căliman a
anticipat tragismul ce-l vor îndura cultura şi literatura română
ajunse pe mâna ocupanţilor postbelici. Dramatică viziune!
Chestiunea
privitoare la clasarea unor publicaţii (cărţi, reviste,
almanahuri, hărţi etc.) în „fonduri secrete” sau „fonduri interzise”
a fost abordată într-un studiu aplicat şi bine documentat de colegii
noştri de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”,[4]
care sintetizează şi clarifică o problemă de istorie a
politicii culturale româneşti din perioada 1945-1989. Prima listă a
publicaţiilor „prohibite”, „nedifuzabile”, „scoase din circulaţie”
întocmită în baza Decretului regelui Mihai I, din 4 mai 1945, la propunerea
Ministerului Propagandei şi sub supravegherea Comisiei pentru aplicarea
Convenţiei de Armistiţiu, articolul 16, motivează actul prin conţinutul
lucrărilor care contravin principiului bunelor relaţii între România şi
Naţiunile Unite (a se citi URSS): – lucrări apărute în perioada
1 ianuarie 1917 şi 23 august 1944, şi care răspândesc „idei
fasciste, naziste, legionare şi şovine”. Lista va avea un caracter
public şi are în vedere atât reţelele de producere cât şi pe
cele ale difuzării, organizării şi conservării publicaţiilor
– bibliotecile. Această listă va fi urmată de o alta, în 1946,
având aceleaşi precizări, cu diferenţa că pe lângă
publicaţiile din prima vor fi scoase din circulaţie şi altele apărute
în româneşte precum şi unele în limbi străine (italiană,
franceză, germană, maghiară). Lista publicaţiilor interzise apărută în 1948,
cuprinzând 500 de pagini, va fi cumulativă, incluzând, pe lângă
titlurile din listele anterioare, altele noi. Noutatea absolută a listei
este că prin instrucţiunile de aplicare sunt vizate nu numai instituţiile
publice, ci şi persoanele particulare deţinătoare, în
bibliotecile proprii, ale unor exemplare „scoase din circulaţie”, dând
posibilitate delatorilor să „sesizeze” organele de poliţie/miliţie
sau securitate în legătură cu existenţa unor indivizi angajaţi
în „lupta de clasă”. Dacă până acum am avut de-a face cu acte publice, vizând constituirea unor
fonduri prohibite, o dată cu articolul lui Leonte Răutu, membru al
Comitetului Central al P.M.R., apărut în „Lupta de clasă” nr.
4/1949 şi intitulat „Împotriva cosmopolitismului şi subiectivismului
burghez în ştiinţele sociale”, va începe o a doua etapă a
secretizării cenzurii şi cea mai dură, a impunerii arbitrarului,
a „aplicării consecvente şi intransigente a spiritului de partid în ştiinţă”,
a creării primelor „panouri” din Cortina de Fier ce va izola poporul român
de Occident, impunând aservirea totală, economică, politică şi
culturală Moscovei, amestecând valorile culturale cu cele politice.
Impunerea forţată a ideologiei sovietice, a culturii ruse şi
slavismului, ca modalitate de interpretare a istoriei naţionale, Leonte Răutu
face un demers cu aplicabilitate „...care este o adevărată platformă
ideatică a aplicării, «revoluţiei culturale»”, arătând
explicit „liniile directoare” ale ideologiei comuniste ce-şi au rădăcini
în „gândirea” reperelor viitoare de evoluţie a ştiinţei şi
culturii indicate de V. I. Lenin, I. V. Stalin, A. Jdanov, Ana Pauker sau
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Războiul necruţător împotriva
„cosmopolitismului şi subiectivismului burghez”, a „ploconirilor în faţa
culturii occidentale, imperialiste”, a „ideologiei burgheze” va viza, pe lângă
filosofia şi ştiinţa românească, arta şi cultura ca şi
colportori ai acestora, dar şi publicaţiile Academiei Române sau lucrările
cu tematică „naţionalistă”
ale unor creatori ca: Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, S. Mehedinţi,
Zenovie Pâclişanu, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu, Em. Bucuţa,
Nicolae Mărgineanu, Eugeniu Sperantia, Ioan Lupaş, O. Ghibu, Lucian
Blaga, Ştefan Manciulea, Dimitrie Caracostea, Liviu Rusu, Ioan Miclea,
Ioachim Crăciun, Olimpiu Boitoş, Ionel Pop, Teodor Murăşan,
Grigore Popa, precum şi publicaţiile
referitoare la cultul şi biserica greco–catolică, recent desfiinţată,
lucrările de religie populară,
cărţile despre fenomene
paranormale, cele vizând sionismul (s.n.).
De acum
încolo, toate dispoziţiile de interdicţie şi scoatere a unor
lucrări din circuitul lecturii publice vor fi însoţite de instrucţiuni
de aplicare, „de triere” şi „epurare”; vor fi formulate explicit modalităţile
de aplicare a lor precum şi repercusiunile „nocive” pe care le au asupra
bibliotecilor şi persoanelor fizice, stabilind şi punităţile
în cazul nerespectării lor.
O a treia etapă de aplicare a
instrucţiunilor referitoare la scoaterea din circuitul public şi
privat a unor lucrări cu tematică interzisă este cuprinsă
între anii 1950 şi 1951, şi ea se va extinde asupra: cărţilor fasciste (publicate
între anii 1937-1944), antiruseşti,
anticomuniste şi antimarxiste, a
cărţilor poliţiste (cu mici excepţii), cărţilor pornografice, cărţilor de aventuri, din
colecţia celor 15 lei, seriei „femei
celebre”, traducerilor din
literaturile anglo–americane, manualelor de şcoală, publicate în
perioada 1920-1948, statutelor partidelor
politice, ale asociaţiilor şi societăţilor culturale;
nu vor scăpa de trecerea în „fondul documentar” al bibliotecilor lucrările unor filosofi români şi
străini, ale oamenilor de ştiinţă
şi scriitorilor „criminali de război fugiţi din ţară” şi,
aşa cum am mai afirmat, cărţile
cu conţinut „tendenţios” privitoare la Basarabia şi Bucovina de
Nord, la Transilvania, calendarele şi almanahurile populare, hărţile
cu „teritoriile României ce nu i-au aparţinut”; sunt vizate şi „tratatele, legile şi instrucţiunile
ce le însoţesc”, din 1920-1945, chiar „cărţile marxiste,
socialiste, democratice, care nu mai corespund actualelor împrejurări [de
exemplu: „cărţile apărute
în biblioteca socialistă”, precum şi „toate periodicele afară de cele curente” ş.a] (toate sublinierile aparţin
autorilor).
Prin trecerea lucrărilor menţionate
în fondurile „bibliotecii documentare”, este stabilită şi metodologia accesului cititorilor la aceste titluri, care va
fi structurată pe trei niveluri:
a)
al bibliotecii
interzise, „care nu poate fi consultată de nimeni fără
aprobarea unor foruri ce se vor stabili mai târziu”;
b)
al bibliotecii
documentare, „care poate fi consultată de personalul ştiinţific
al universităţii şi de studenţi (cu recomandarea
profesorilor)” şi cu acordul conducerii bibliotecii;
c)
al bibliotecii
libere, „care este supusă şi ea restricţiilor pe criterii
aleatorii, în sensul că responsabilul de bibliotecă poate refuza oricând o carte unui
cititor când i se pare că această
carte nu corespunde spiritului nou democrat, cerând apoi lămuriri de la
forurile ce se vor stabili”.[5]
De acum încolo, listele de publicaţii interzise vor apărea o dată
cu convulsiile ideologice din sânul partidului unic, în funcţie de „ascuţirea
luptei de clasă” împotriva „ideologiei reacţionare”, de identificare şi
îndepărtare din biblioteci a titlurilor fasciste „până la sfârşitul
operaţiilor de desfascizare a întregului sector al publicaţiilor de
orice fel din ţară”. Dacă prima listă din martie 1945 va fi
„modestă”, cea din iulie 1946 va conţine aproximativ 2.000 de titluri
de cărţi şi publicaţii în limbile română, maghiară,
franceză, germană, italiană ş.a. (o broşură de
156 pagini, având ca organ emitent Ministerul Informaţiilor), iar cea de a
treia, cumulativă, publicată de Serviciul Edituri şi Control, al
Direcţiei Literare din Ministerul Artelor, în mai 1948, se va „îmbogăţi”
cu alte 6.000 de titluri noi şi va conţine 8.000 de titluri, atenţionând
că „este departe de a fi terminată” şi că se va extinde o
dată cu epurarea nu numai a bibliotecilor, ci şi a anticariatelor
prin care „se varsă pe piaţă mii de cărţi în care sunt
expuse pe larg teoriile otrăvitoare ale imperialismului”. Privite de la
distanţa câtorva zeci de ani, putem aminti situaţii care par
desprinse din romanele lui Orwell: persoane care se aflau în graţia
regimului comunist devin brusc duşmani ai acestuia în momentul „fugii” lor
în Occident (Petru Dumitriu) sau a vreunuia dintre membrii familiei lor. Cărţile
lor, tipărite până atunci în tiraje de masă, trebuiau să
dispară din bibliotecile publice sau particulare.
Aşa vor apărea, până
în 1989, circa 30 de acte normative (legi-decrete, hotărâri, instrucţiuni,
circulare, cataloage, adrese, note telefonice ş.a.) ale regelui,
Consiliului de Miniştri, ministerelor sau instituţiilor cu rang
ministerial de pe lângă C.C. al P.M.R. şi P.C.R., iar din 1952 ale
Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care va elabora
„îndreptare pentru identificarea şi îndepărtarea publicaţiilor
din bibliotecile publice sau specializate, din anticariate şi fonduri
particulare”. Pentru bibliotecile publice din România, primul act care ar fi
trebuit să fie de întemeiere (Hotărârea Consiliului de Miniştri
nr. 1542, din 28 decembrie 1951)[6]
şi în virtutea căruia ne revendicăm începutul majoritatea
bibliotecilor judeţene de azi, este unul ce porneşte de la „…formarea
conştiinţei noi socialiste a oamenilor muncii” în care „…cartea are o
însemnătate deosebită şi răspândirea cărţii în
mase este unul din factorii principali ai revoluţiei culturale ce se desfăşoară
în ţara noastră”. Actul stipulează „măsurile ce trebuie
luate pentru îmbunătăţirea activităţilor bibliotecilor
din Republica Populară Română”; în virtutea acestuia, „Comitetul
pentru Aşezămintele Culturale din Republica Populară Română
de pe lângă Consiliul de Miniştri, Ministerele şi Instituţiile
Centrale de Stat, care au biblioteci, Comitetele Executive ale Sfaturilor
Populare regionale, ale oraşelor de subordonare republicană, ale oraşelor
de subordonare regională, ale Sfaturilor Populare raionale, ale oraşelor
de subordonare raională şi ale Sfaturilor Populare comunale” sunt
obligate să ia „…măsuri pentru buna organizare a activităţii
bibliotecilor, în aşa fel încât ele să devină adevărate
focare de răspândire a culturii socialiste la oraşe şi la sate”;
„Pentru coordonarea activităţilor bibliotecilor de toate categoriile şi
pentru studierea problemelor biblioteconomiei şi a bibliografiei se va
organiza pe lângă Comitetul pentru Aşezămintele Culturale o
Comisie Ştiinţifică-Consultativă formată din
reprezentanţii Academiei Republicii Populare Române, din specialişti
în munca bibliotecilor, reprezentanţi ai instituţiilor ştiinţifice
şi ai organizaţiilor de masă care au biblioteci”, iniţiativă
salutară, de altfel, dar sub a cărei cupolă se vor ascunde o
seamă de măsuri arbitrare privind dirijarea lecturii, şi mai
ales a celei de masă. De acum încolo, „cultura maselor” va fi preponderentă
şi prioritară în preocupările noului regim, care, fără
nici o altă explicaţie, va obliga la autodesfiinţare mii de
biblioteci ale societăţilor de lectură de pe lângă asociaţiile
culturale, profesionale, ale aşezămintelor culturale de la oraşe
şi sate, ale despărţămintelor „Astrei”, „moarte” şi
ele prin autodizolvare/desfiinţare în 1949.
Pentru a reglementa definitiv scoaterea publicaţiilor din bibliotecile
de stat, de toate categoriile, Ministerul Culturii întocmeşte şi
difuzează sub sintagma „secret de serviciu” Instrucţiunile nr. 198
din 1957 cu privire la eliminarea „tipăriturilor învechite sau de prisos”
prin care înfiinţează Consilii regionale şi Comisii raionale
care vor urmări, la nivelul competenţei lor, modul şi structura
de organizare a bibliotecilor din teritoriu şi vor răspunde de
organizarea muncii de verificare a fondurilor bibliotecilor de stat. Consiliile
regionale, respectiv comisiile raionale vor fi formate din câte două
persoane: directorul bibliotecii regionale/raionale şi câte un delegat al
secţiei de învăţământ a comitetului executiv al sfatului
popular regional/raional; acestea, în termen de 10-30 de zile, sunt obligate să
scoată tipăriturile învechite sau de prisos, în baza listelor primite
de la centru, care cu aprobarea consiliului regional vor fi date la topit;
bibliotecile de stat care au dreptul să deţină „fond special”
vor păstra, totuşi, câte două exemplare; în ce priveşte
colecţiile de ziare şi reviste, acestea pot fi păstrate doar din
ultimii doi ani, după care vor fi predate bibliotecii regionale; pentru
verificarea publicaţiilor editate înainte de 30 decembrie 1947, se vor
institui „…colective alcătuite
din cadre competente (profesori, propagandişti, agronomi, medici etc.),
cari să verifice conţinutul fondurilor de cărţi din aceste
biblioteci cu scopul de a face propuneri de eliminare şi a altor tipărituri
ce nu figurează în listele editate de Ministerul Culturii”; criteriile de
epurare a acestora vor fi: „…tipăriturile care prezintă sau conţin
materiale cu caracter anti-democrat, anti-marxist sau ostile păcii între
popoare; lucrările depăşite din punct de vedere politic şi ştiinţific”.
Desigur că, sub o asemenea cupolă, se putea, prin extrapolare,
purifica orice fond şi elimina orice carte sau periodic indezirabil
regimului. Peste alţi doi ani, prin Direcţia Generală a Aşezămintelor
Culturale de pe lângă Ministerul Învăţământului şi
Culturii, se vor emite alte „instrucţiuni” (cu nr. 3.406 din 13 octombrie
1960) „privind stabilirea categoriilor fondurilor de cărţi din
biblioteci” precum şi regimul de păstrare, circulaţie şi
eliminare a unor „tipărituri necorespunzătoare”, care clasifică
fondurile astfel:
1.
Fond „uzual” (tipărituri de liberă circulaţie),
ce conţine „cărţi, broşuri, ziare, reviste, editate în ţara
noastră, în sectorul socialist, după 23 august 1944”; „tipărituri,
indiferent de perioada în care au apărut şi folosesc educaţiei şi
ridicării culturale a maselor” şi tipăriturile din import
aprobate de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor.
2.
Fond „documentar”, cuprinzând tipăriturile ce nu
contravin … şi sunt necesare informării specialiştilor şi
cercetătorilor precum şi cele cuprinse în cataloage speciale sau
materiale de uz intern – ambele cu aprobări speciale.
3.
Fond „special”, conţinând „Tipărituri care
cuprind, în totalitate sau în parte, materiale cu caracter duşmănos,
fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare” (formulă
uzitată des şi cu orice prilej), precum şi tipărituri din
import sau cele cuprinse în cataloagele aprobate şi editate.
Tipăriturile ce nu se încadrau acestei grile vor fi eliminate atât
fizic cât şi prin scoaterea fişelor lor din cataloagele sistematice şi
alfabetice ale bibliotecilor; publicaţiile vor urma ori calea fondurilor
„speciale” din bibliotecile ce au dreptul la asemenea fonduri, ori calea
Fondului de Stat al Cărţii care „...le va dirija în alte biblioteci
sau va hotărî distrugerea lor”.
La Cluj, bibliotecile de pe lângă instituţiile de învăţământ
superior, Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R. şi Biblioteca
Centrală Regională, nou creată, bibliotecile filialelor şi
institutelor de cercetări ale Academiei, bibliotecile unor institute de
cercetări ştiinţifice, ale unor întreprinderi de importanţă
republicană, bibliotecile Muzeului de Istorie şi Muzeului Etnografic
al Transilvaniei vor fi în parte beneficiarele epurărilor din bibliotecile
şcolare, ale unor culte religioase şi sindicate.
În dosarul cu Acte secrete al Bibliotecii
Centrale Universitare din Cluj-Napoca se găseşte o „NOTĂ asupra
controlului efectuat în bibliotecile de învăţământ superior din
oraşul Cluj în luna septembrie 1961”, în care sunt enumerate o serie de
neajunsuri privind preocuparea conducerilor acestora pentru clasarea fondurilor
sau scoaterea lor din circuitul „uzual” ori „documentar” spre a fi cuprinse în
fondul „special”. Se ajungea uneori la situaţii halucinante: prima ediţie
din Scrinul negru sau Bietul Ioanide ale lui George Călinescu,
atacate pe motive ideologice de criticii proletcultişti, erau la fondul
„S”, în timp ce următoarele ediţii erau la dispoziţia oricărui
cititor. Pentru consultarea primelor ediţii, trebuia cerută aprobare
pentru consultare. O altă situaţie stranie era datorată „modificării
istoriei” partidului unic: în anii ’80, trebuia aprobare specială pentru
consultarea „Scânteii” sau a „României libere” din deceniul al şaselea.
Conducerii B.C.U.-ului i se impută expunerea la raftul liber a unor
lucrări ce fac elogiul, cultul personalităţii lui I. V. Stalin,
a unor broşuri semnate de Malenkov sau Miron Constantinescu (justiţiarul
politic); la „fondul documentar” au existat, printre altele, titluri de „fond
special” avându-i ca autori pe Stelian Popescu, Mihail Manoilescu sau Traian Brăileanu;
„tot în acest fond, s-au găsit sute de titluri în limba maghiară, cu
caracter „S” – editate între anii 1930-1944, antiromâneşti, iredentiste, şovine,
antisovietice, scrise de fascişti compromişi, ca: Apponyi, Bethlen
István, Teleki Pál, Rákosi Jenţ, Homan Bálint, Rákosi Viktor, Hocsani
Zsolt, Posa István, Zilahy Lajos şi alţii”[7]
precum şi autori şi titluri privitoare la revizionismul şi naţionalismul
maghiar, revendicări teritoriale şi istoria panslavismului; s-au găsit
şi clasificări şi dirijări dinspre „S” înspre fondul
„liber”, cum au fost cărţile din literatura universală ale lui
Shakespeare, Goethe, Schiller, precum şi unele titluri ce trebuiau date la
topit. „Lucrări grave” au fost găsite şi la bibliotecile
catedrelor şi facultăţilor Universităţii „Babeş-Bolyai”,
îndeosebi la cele de istorie şi filologie. „Note bune” au luat
bibliotecarii de la celelalte instituţii de învăţământ
superior clujene: Institutul Medico-Farmaceutic, Institutul de Arte Plastice
„Ion Andreescu”, Institutul Politehnic; au existat observaţii la
Institutul Agronomic şi la Conservatorul „Gheorghe Dima”, unde s-au găsit
(la „fondul liber”) „cărţi oprite prin cataloage” cu referiri la
cultul lui Stalin şi Rákosi, dar şi cărţi de fond „S” la
fondul „documentar” (Al. Vaida-Voevod, S. Mehedinţi, Gh. Brătianu,
Contele Teleky, Titel Petrescu, Hîciu A. (antisemit), Hollosy István, Laky Dezső),
„o serie de broşuri muzicale” editate la Budapesta între anii 1941 şi
1944, antisovietice şi iredentiste, „precum şi una cu Imnul regal, Deşteaptă-te, române (La arme); cu această ocazie,
comisia a controlat şi biblioteci ale şcolilor medii, sindicale şi
şcoli profesionale, dar fără să facă menţiuni cu
privire la cele găsite acolo. Cât despre controlul de la Biblioteca
Filialei Cluj a Academiei R.P.R., raportorii constată: „Aici nu s-a făcut
nici o clasificare a fondurilor”, instrucţiunile n-au fost primite de la
Ministerul Învăţământului şi Culturii, deci nu sunt
cunoscute de conducerea şi personalul bibliotecii, iar fondurile valoroase
pe care le deţin nu sunt partajate; „...nu există nici un fel de
evidenţă asupra aprobărilor date pentru consultarea fondurilor”.
Despre Biblioteca Regională nu se
poate vorbi, întrucât aceasta nu şi-a constituit fondul de colecţii
speciale decât în anul 1967, chiar dacă deţinea un mic fond
documentar.
Toate
aceste dispoziţii, norme, adrese sau note telefonice făceau parte din
categoria „secretelor de serviciu”, fiind îndosariate la „acte secrete”, la
care directorii trebuiau să reacţioneze prin scoaterea lucrărilor
din fondurile serviciului pentru public sau din fondul „documentar” şi să
le treacă la fondul „secret” („S”). Întrucât la Biblioteca Orăşenească/
Centrală Regională/ Regională/ Municipală şi apoi Judeţeană
Cluj, fondul „S” era organizat de bibliotecarii de la Secţia de Colecţii
speciale, retragerea şi gestionarea lor n-a fost o problemă decât în
cazul ultimei adrese cumulative, cu cei 152 de autori, a căror operă
am fost obligaţi s-o scoatem din circuitul lecturii secţiilor de
împrumut şi s-o depozităm, o parte, la colecţii speciale, iar
alta, într-un depozit de rezervă, cărţi pe care, în primele zile
ale anului 1990, le-am introdus din nou în fondul lecturii – pentru autorii şi
operele valoroase, integral, iar pentru ceilalţi, doar exemplare pentru
Sala de lectură şi secţiile de împrumut pentru adulţi/copii,
după caz. Biblioteca n-a fost „vizată” de controale de la Comitetul
de Stat pentru Cultură şi Artă sau Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste. Totuşi, în dările de seamă pe anii
1962 şi 1963, se vorbeşte despre controale ale Fondului de Stat al Cărţii
şi Direcţiei Bibliotecilor făcute la bibliotecile raionale şi
chiar comunale din Regiunea Cluj, în urma cărora au fost găsite
fonduri neclasificate sau titluri de la fondul „special” găsite la fondul
„documentar” ş.a.; s-a luat măsura „încadrării” în Norme şi
numirii unor persoane speciale care să răspundă de aceste
fonduri; n-au rămas alte urme ale unor vizite „speciale”, fiind inspectaţi
doar atunci când erau controlate cele două mari biblioteci (Biblioteca
Centrală Universitară şi Biblioteca Filialei Cluj a Academiei
R.P.R.) ale căror fonduri erau în atenţia factorilor centrali
politici şi culturali.
Am stăruit
mult la acest capitol întrucât, în cazul multor cititori, apăreau o seamă
de necunoscute privind conţinutul, gestiunea sau posibilitatea de a
consulta aceste lucrări existente la fondul special al bibliotecii
noastre; de la începutul constituirii acestuia (1967), nu am avut nici o
solicitare de lectură neonorată, cu sau fără acordul directorilor
din această perioadă; ba, mai mult, s-au făcut împrumuturi acasă
pentru profesori de licee, cercetători sau oameni de cultură interesaţi
să se documenteze sau să se informeze în domeniu.
Cercetările
şi studiile apărute recent, după 1989, în România în domeniul
tematic dezbătut, originale sau în traducere, aduc în actualitate tentaţia
unor administraţii sau instituţii locale sau centrale de a cenzura
„ieşiri” ale unor creatori, editori sau difuzori în mass-media, fie ele de
natură pornografică sau ideologică (legionare, de exemplu), fie
dezbateri în presa scrisă sau vorbită ale unor subiecte ce frizează
bunul simţ şi abaterea de la normele impuse de Consiliul Naţional
al Audiovizualului. Cercetările în speţă, fie că sunt
centrate pe istorism tematic, pe descriptivism sau conexiuni de date, au o notă
comună: blocarea oricăror iniţiative de atingere a dreptului
persoanei de a se exprima liber şi public.
Pe
aceste coordonate se înscriu şi cele trei lucrări dedicate tematicii
cenzurii: Adrian Marino, Cenzura în
România. Schiţă istorică introductivă (Craiova: Editura
Aius, 2000, 98 p.); Marian Petcu, Puterea
şi cultura. O istorie a cenzurii (Iaşi: Editura Polirom, 1999,
213 p.) şi Bogdan Ficeac, Cenzura
comunistă şi formarea „omului nou” (Bucureşti: Editura
Nemira, 1999, 123 p.).
Analizele
privitoare la acest subiect, cu multiple ramificaţii şi repercusiuni
în sfera vieţii social-politice şi culturale, depăşesc
graniţele României, făcând ample incursiuni în istoria cenzurii din
Anglia, Austria, Germania, Italia, Rusia, Spania şi SUA, ceea ce dă
greutate, prin comparaţie, cercetărilor semnalate.
Cea de a
patra lucrare, pe care o semnalăm în traducere românească, aparţine
unor francezi, Cenzura şi
bibliotecile în secolul XX,
[8]
şi ea vine să demonteze, în baza unor cercetări foarte ample,
mecanismele cenzurii aplicate lecturii în ultimii o sută douăzeci de
ani, atât în Franţa şi Statele Unite ale Americii, cât şi în
alte areale geografice. Pe lângă studiile de caz oferite, lucrarea aduce
în prim-plan şi rolul bibliotecilor şi al bibliotecarilor în această
luptă generată de cenzura de tip ideologic, politic, filosofic sau
cultural, de natură rasială, sexuală, religioasă, pe
criterii de adresabilitate a cărţii, manualului ş.a. Cenzura, în
spaţiile amintite, viza nu atât aspectul politico-ideologic, cât mai ales
lectura privitoare la domeniul moralităţii publice, în ţări
în care, paradoxal, exprimarea liberă era un principiu de bază
garantat prin constituţiile statelor respective. În acest conflict, cenzură-lectură
liberă, instituţia bibliotecară şi oamenii săi erau
obligaţi să uzeze de cele mai diferite metode pentru a răspunde
unei necesităţi culturale a cititorilor, pentru a satisface şi
asigura accesul acestora la totalitatea producţiei de carte editată
la un moment dat în societatea vizată. Concluziile autorilor studiului
sunt în măsură să ofere o dimensiune importantă aspectului
limitativ al cenzurii în defavoarea aspectului interdicţional al acesteia.
Rezultă din acesta că rolul bibliotecarului şi profesionalismul
său sunt capitale în amplificarea uneia sau alteia din laturile limitative
ale accesului la document.
A cincea
şi cea mai recent consultată este o lucrare coordonată de prof.
Paul Caravia; în cele peste 600 de pagini, autorii ilustrează elocvent
fenomenul în cauză, detaliind şi descriind multitudinea formelor şi
modalităţilor de cenzură.[9]
Ultima
lucrare, pe care o semnalăm doar, priveşte nu atât cenzura operei cât
tendinţa de a-l ţine departe de viaţa culturală pe poetul şi
filosoful Lucian Blaga.[10]