|
|
|
|
Lectura
şi biblioteca publică la Cluj |
Capitolul V
Cultura, biblioteca şi
lectura publică clujeană în perioada „eroică”: 1945-1956
După evenimentele care au hotărât
eliberarea părţii de Nord a Transilvaniei şi revenirea ei în
frontierele fireşti ale României în baza Convenţiei de Armistiţiu
din 12 septembrie 1944, Clujul şi întreaga Transilvanie au intrat sub
autoritatea Comandamentului sovietic care a creat un „Consiliu Consultativ
Suprem al Nordului Transilvaniei”, cu atribuţii guvernamentale. Intenţia
sovietică era una geopolitică: crearea unui culoar cât mai larg,
pentru a avea frontiere cât mai avansate spre vest şi, deci, controlul
asupra nou înfiinţatului regim socialist din Ungaria. Mai era şi un
mijloc de şantaj, pentru a putea obţine o cât mai mare docilitate
politică a Bucureştiului. Se ştie, din actele deja scoase la
iveală, că Stalin nu era străin de ideea chiar a înglobării
noilor „democraţii” răsăritene în Uniunea Sovietică. Jocul
politic al sovieticilor a convenit în mod deosebit intereselor naţionaliste
maghiare „…drapate în slogane propagandistice derivate din ideologia
comunistă…”.[1] Programele
organizaţiei regionale P.C.R., ale Frontului Naţional Democrat
(F.N.D.) şi Frontului Unic Muncitoresc (F.U.M.) au fost armonizate,
şi între partidele respective s-a încheiat un pact de acţiune
comună. Reprezentanţii lor, Veress Páll, Jordáky Lajos, Jakab Sándor,
Victor Pocol, Wolff Sándor, Bruder Ferencz, Lakatos István, Balogh Edgár,
Gheorghe Timofi, Vasile Pogăcean ş.a., propuneau autorităţile
locale care erau apoi aprobate de Comandamentul sovietic şi conducerea
P.C.R.
Prin
şantajul sovieticilor privitor la „ideea unei Transilvanii independente
sau autonome” se urmărea, în fapt, schimbarea întregului regim şi
realizarea planurilor Kremlinului de comunizare a României. Zadarnice erau
eforturile depuse de conducătorii politici ai ţării şi
chiar de Regele Mihai I însuşi, care va adresa un memoriu
preşedintelui SUA, F. D. Roosevelt, la 24 ianuarie 1945. Răspunsul
Departamentului de Stat reflectă conţinutul scrisorii ce „…menţiona
profunda îngrijorare a Regelui cu privire la viitorul României, după ce a
observat atitudinea diverşilor reprezentanţi ai URSS în România”.
Anexat scrisorii se găsea un memoriu care cuprindea o listă
amănunţită a metodelor politice şi acţiunilor
sovietice în România (reducerea armatei române, reţinerea de prizonieri
români de război, refuzul acordării statutului de cobeligerant,
blocarea retrocedării Nordului Transilvaniei, deportarea basarabenilor
şi a germanilor, sprijinirea comuniştilor români etc.). „Nu se
consideră oportun să se dea un răspuns formal scrisorii Regelui,
având în vedere îndeosebi tonul şi conţinutul memoriului
alăturat, într-o perioadă în care noi căutam să ajungem la
o bază comună cu Guvernul Sovietic în legătură cu situaţia
României. Nu dorim, totuşi, ignorând scrisoarea Regelui, să
întărim impresia pe care el o poate avea că în Statele Unite nu
există înţelegere pentru problema României”.[2]
Pe
fundalul „studiului” aprofundat al americanilor şi englezilor,
Vîşinski, omul lui Stalin, pregătea cu minuţiozitate instalarea
totalitarismului şi a Guvernului F.N.D. în România, în fruntea căruia
Petru Groza va fi numit prim-ministru. Sub „cuvântul de onoare” al lui Stalin,
se transmite oficialilor români „…mesajul că în momentul când [Petru
Groza] va forma Guvernul, întreg Ardealul va fi al României”, ceea ce s-a
şi întâmplat în zilele următoare, când Guvernul şi Regele se
pregătesc să vină la Cluj pentru a asista la solemnitatea
reîncorporării Transilvaniei de Nord, în ziua de 13 martie 1945.
Autorităţile locale, administrative, ecleziastice şi politice,
populaţia oraşului vor saluta marea sărbătoare a
reîntregirii României.
De acum
încolo se vor vehicula, încă ani de zile, sloganuri şi lozinci, vor
avea loc confruntări deschise de stradă, mai ales după revenirea
acasă, în toamna lui 1945, a Universităţii şi
studenţilor ei; se vor organiza marşuri ale tinerilor studioşi,
vor fi arborate, provocator, drapele maghiare.
Anul 1946 va fi
important pentru viaţa culturală maghiară prin apariţia, la
22 iunie, a revistei săptămânale UTUNK („Drumul nostru”) care
va continua tradiţiile fostei reviste „Korunk” avându-l ca mentor
pe Gáal Gábor, iar printre primii redactori pe cunoscuţii Méliusz József,
Nagy István, Szemlér Ferenc, Kiss Jenő, Kovács György.
Viaţa
instituţiilor de învăţământ şi cultură clujene va
fi şi ea supusă unor presiuni din partea factorilor politici
comunişti, care-şi vor pune în practică planurile de comunizare
ce vor duce la proletcultism şi dictatură a proletariatului. În
fruntea acestora vor fi instalaţi oameni de încredere ai partidului unic,
care prin ideologia lor vor încerca schimbarea codului de valori
spiritual-culturale şi morale tradiţionale. Cei care nu au aderat la
noile structuri comuniste, fruntaşii politici ai „partidelor burgheze” sau
cei neînregimentaţi politic, inclusiv personalităţile
ştiinţei şi culturii, vor avea de suferit rigorile închisorilor,
ale marginalizării sociale, vor deveni victime ale unor acuze inventate
spre a fi înlăturaţi din viaţa ştiinţifică
şi culturală a urbei. Aşa se va întâmpla cu profesorul Sextil
Puşcariu („trădător”, „fascist”, „duşman al poporului”), cu
Onisifor Ghibu („legionar”, „fascist”, „reacţionar”, „antonescian”,
„imperialist”), Alexe Procopovici, D. D. Roşca, Liviu Rusu, I. D. Sârbu,
Lucian Blaga, Alexandru Lapedatu, Alexandru Pop, Iuliu Haţieganu, Ioan
Lupaş, Victor şi Valeriu Moldovan, Nicolae Mărgineanu, Sebastian
Bornemisa, Silviu Dragomir, Nicolae Drăganu, Valer Pop, Augustin Maior,
Victor Papilian, Nicolae Jinga, Nicolae Ganea Roth şi mulţi
alţii.
Victime
au fost şi din partea clerului, îndeosebi a celui greco-catolic,
căruia începând cu 1 decembrie 1948 i-a fost interzis cultul, iar
bisericile au fost preluate de cealaltă biserică naţională,
ortodoxă, urmând un val de arestări, în primul rând a celor
şapte episcopi greco-catolici, a mai multor preoţi şi
călugări, din cei 1.835 de prelaţi câţi avea atunci, dar
şi a unor credincioşi.
În 1948,
au loc sinucideri ale unor personalităţi ce se aflau în situaţia
iminentă a arestării lor de către Securitate (publicistul
Olimpiu Boitoş şi soţia sa Violeta ş.a.). Zece ani mai
târziu, doi profesori maghiari vor lua aceeaşi decizie, în urma
unificării Universităţilor „Victor Babeş” şi „János
Bolyai” .
Învingerea
„rezistenţelor” din cultură şi ştiinţă va
continua până după anul 1964, an în care deschiderea realizată
de partidul comunist şi detaşarea faţă de Moscova vor
readuce din negurile închisorilor pe cei care au rezistat valurilor de teroare
şi „reeducare” ale gulagului românesc.
Clujul, cu instituţiile sale
ştiinţifice şi culturale postbelice, încearcă, de altfel,
ca şi ţara, să depăşească greutăţile
unui nou început. El se va dezvolta mereu, atribuindu-i-se, pe parcursul
anilor, statutul de municipiu, reşedinţă de ţinut, de
regiune, respectiv de judeţ cu responsabilităţi pe
măsură. Statutul de centru cultural al Transilvaniei i-a fost
asigurat în primul rând de instituţiile sale de cultură şi
învăţământ, de toate gradele, de cele de cercetare, de teatre,
opere, muzee, biblioteci, edituri, uniuni ale creatorilor locali, judeţeni
sau de nivel zonal – scriitori, artişti plastici, muzicieni –, într-un
cuvânt, toate domeniile vieţii creatoare. Numeroase edificii publice,
religioase, sanitare, ale armatei cu rază de cuprindere locală,
judeţeană sau regională (Comandamentul Armatei a IV-a
Transilvania şi cel teritorial) întregesc viaţa
cultural-spirituală a municipiului Cluj-Napoca.
Acestora li adaugă
cele şase universităţi de stat – în care învaţă 18.415
studenţi în anul universitar 1985-1986; 20.726 în 1990-1991; 34.745 în
1995-1996 şi 48.830 în 2000-2001; cele 82 de unităţi de
învăţământ preuniversitar, primar, gimnazial, liceal,
profesional şi de maiştri ce cuprindeau 69.159 elevi în anul
şcolar 1985-1986; 70.998 în 1990-1991; 62.801 în anul 1995-1996 şi
56.987 în 2000/2001. Tinerii studioşi sunt îndrumaţi în devenirea lor
ştiinţifică şi profesională, şcolară şi
universitară de peste 7.500 cadre universitare şi şcolare în
anul 1995-1996 şi 15.441 în anul 2000-2001. Aceştia împreună cu
cei circa 5.000 de masteranzi şi doctoranzi, cu cercetătorii din
institutele de cercetare şi documentare de nivel academic au dat puls
şi dinamism vieţii ştiinţifice şi culturale în
municipiul de pe Someş.
Primii ani postbelici sunt marcaţi de
„uitarea” voită a formelor de manifestare bibliotecare dinaintea celui de
al II-lea război mondial. Zelul noilor politicieni nu era îndreptat doar
în direcţia schimbării vechilor structuri bibliotecare, ci şi în
crearea unor structuri „noi”, care să răspundă „avântului”
maselor, al muncitorimii înscrise în sindicatele aservite puterii politice.
Dacă dăm crezare statisticilor vehiculate în Ghidul Bibliotecilor din R.P.R. „…în numai câţiva ani,
numărul bibliotecilor sindicale [în plan naţional] se ridică la
3.400, în 1947, de la 80 câte erau în 1945”. „În anul 1944, existau la sate
2.836 de biblioteci, care activau în cadrul [acestora]”, iar „La sfârşitul
anului 1948, activează în cadrul căminelor culturale 4.809
biblioteci, cu un fond total de 611.692 de volume. În perioada primului plan de
stat [cincinal – 1950-1955], numărul bibliotecilor de la sate creşte
la 10.087, iar al cărţilor la 2.642.651. „Se pare că
bătălia pentru crearea condiţiilor de culturalizare a ţărănimii
este câştigată”.[3]
Din studiul introductiv al lui Mircea Tomescu la Ghid…, reiese cu pregnanţă convingerea că exemplul
şi experienţa bibliotecilor sovietice sunt demne de urmat şi
că viitoarea reţea instituţională va răspunde nevoilor
cititorilor săi. Obiectiv vorbind, trebuie să recunoaştem
două procese paralele: unul de difuzare a culturii universale
„progresiste” (se tipăresc în tiraje de masă Tolstoi, Gorki, Anatole
France etc.) şi a clasicilor literaturii naţionale (e adevărat,
în ediţii trunchiate, datorate „valorificării moştenirii culturale”)
şi unul de ideologizare, de tipărire în tiraje extrem de mari a
scriitorilor „realişti socialişti” străini sau autohtoni.
Dorind să demonstreze o activitate deosebită,
autorităţile comuniste locale vor amplifica nivelul
raportărilor, îndeosebi la indicatorii cititori şi volume difuzate,
mai ales la sate, unde numărul ştiutorilor de carte era mic,
analfabetismul fiind încă un fenomen neeradicat în totalitate; aici
funcţionau, în primii ani după „eliberare”, încă multe case de
citit, unde lectura făcută de profesori, învăţători
şi funcţionarii statului sau ai Gospodăriilor Agricole Colective
era în vogă, deci şi raportările erau „umflate”, nerealiste, iar
colţurile roşii şi bibliotecile lor, o ficţiune.
Viaţa bibliotecilor clujene a fost
şi este şi ea dintre cele mai active şi mai efervescente, atât
în anii „obsedantului deceniu” (1945-1954), cât şi astăzi. Aceste
instituţii de informare, documentare, cercetare, formare şi educare a
diferitelor categorii socio-profesionale de oameni s-au înscris în fluxul
naţional al bibliotecilor ţării, suportând împreună cu ele
vicisitudinile vremii, epurările succesive, malversaţiunile şi
imixtiunile continue ale politicului în viaţa lor. Despre existenţa
bibliotecilor publice (populare) în oraşul Cluj, din perioada 1945-1948,
avem puţine date. Directorul Bibliotecii Universităţii din Cluj,
Victor Cheresteşiu, face un Apel
către prietenii cărţii, pe care-l trimite, prin adresa 417
din 25 septembrie 1946, „Jurnalului de dimineaţă”, domnului
Tudor Teodorescu, ziarului „Era nouă”, domnului N. Ghiulea, „Universului”,
respectiv domnului R. Donici, la 27 septembrie 1946 pentru a le arăta
şi lor importanţa „…îndreptarului proiectat pentru bibliotecile
populare din ţară”.
Dăm in extenso conţinutul apelului, care este, de
altfel, şi primul sondaj sociologic privitor la publicaţiile pe care
ar trebui să le deţină o bibliotecă publică
(populară), şi al cărui rezultat să se constituie într-un îndreptar privitor la lectură
şi cultura maselor:
„ Către prietenii cărţii
Redeschizându-se în curând Biblioteca
Populară din Cluj, ne adresăm tuturor intelectualilor din
ţară: nu pentru a obţine cărţi sau bani, ci pentru un
sfat.
Prima sarcină pe care ne-am luat-o e ca
stocul de cărţi al bibliotecii să fie bine ales.
Bibliotecile populare au menirea să
facă educarea maselor, conducerea acestor biblioteci trebuie deci să
răspundă de valoarea fiecărei cărţi puse la
dispoziţia marelui public.
În vederea scopului acesta vrem să
întocmim şi să publicăm:
Prima listă de cărţi cari nu
pot lipsi din nici o bibliotecă populară, altă listă pentru
bibliotecile săteşti, a treia pentru tineret şi copii.
Acest îndreptar – căci nu va fi numai o
înşirare a titlurilor de cărţi, ci va cuprinde şi aprecieri
asupra operelor mai importante – nu-l putem întocmi decât numai în baza unei
munci colective, cu concursul, dacă se poate, al tututor intelectualilor
din ţară.
Vă cerem deci să ne scrieţi:
cari cărţi au avut înrâurirea cea mai mare asupra Dumneavoastră,
cari cărţi v-au ajutat la făurirea concepţiei Dumneavoastră
de viaţă, cărţi cari v-au deschis noi orizonturi.
Vă rugăm să ne indicaţi
operele cari au contribuit mai mult la încadrarea Dumneavoastră în marea
comunitate naţională şi omenească, cari v-au îndrumat
să luptaţi pentru o lume mai dreaptă şi mai bună;
vă rugăm să ne spuneţi cari sunt autorii Dumneavoastră
preferaţi, de cari vă simţiţi legat sufleteşte.
Vă cerem câteva ore de retrăire a
evoluţiei sufleteşti – acum în mijlocul atâtor preocupări mai
urgente. Şi totuşi insistăm: contribuiţi la
răspândirea cărţilor cari au însemnat mult în viaţa
Dumneavoastră şi despre cari credeţi că pot să însemne
mult pentru alţii.
Savanţilor, Specialiştilor le cerem
să ne scrie despre cărţile cari le cred mai potrivite pentru a
dezvolta interesul tineretului pentru ştiinţă. Le cerem – din
specialitatea lor – lista operelor de cultură generală cari pot
să contribuie la ridicarea nivelului cultural al maselor.
Bibliotecarilor, profesorilor,
învăţătorilor, editorilor, librarilor le cerem comunicări
cu privire la experienţele lor cu publicul cetitor, de la oraşe
şi sate, tineri şi adulţi.
Suntem siguri că presa va da
publicităţii răspunsurile mai reprezentative ale intelectualilor
noştri, astfel ca, şi până la apariţia îndreptarului
proiectat, mii de cetitori să primească un imbold pentru a ceti
şi a se dezvolta.
Redactarea şi publicarea unui astfel de
îndreptar e [sic!] primul pas pentru a aşeza bibliotecile populare
orăşeneşti şi săteşti pe o bază
sănătoasă.
Bibliotecile nou înfiinţate au –
deocamdată – un personal improvizat, trebuie să ne îngrijim ca cel
puţin în ce priveşte materialul ce cărţi să aibă
un îndreptar.
În
curând va trebui să avem în fiecare oraş, în fiecare comună mai
mare o bibliotecă publică, biblioteci ambulante pentru comunele mai
mici.
!!!
Democraţia populară se bazează pe cultura maselor şi
aceasta se dobândeşte mai mult prin cetit. Problema bibliotecilor e una
din problemele vitale ale democraţiei.
Ca
intelectual, ca om al cărţii, credem că nu ne veţi refuza
concursul Dumneavoastră.
Vă rugăm ca, la indicaţiile
cari ni le daţi, să nu ţineţi seama dacă opera
respectivă e tradusă sau nu în româneşte, se găseşte
sau nu în librării. Ne vom pune în legătură cu editorii
noştri şi le vom comunica – credem nu fără rezultat –
sugestiile Dumneavoastră.
Vă rugăm să
ne scrieţi la adresa: Biblioteca Populară, de pe lîngă
Biblioteca Universitară, Cluj.”
Apelul
acestui bibliotecar de bună-credinţă este şi un gând
şi o acţiune de profesionist în structurarea
ştiinţifică a patrimoniului unei biblioteci pentru o servire adecvată
a publicului cititor. Din păcate, însă, demersul său va fi
zadarnic, pentru că bibliotecile publice vor fi încorporate ateneelor populare sau viitoarelor
biblioteci centrale regionale, respectiv raionale din oraşele
ţării; la sate, cartea va fi împărţită, după
purificare, între bibliotecile săteşti, comunale sau colţurile
roşii din G.A.C.- uri.
Un alt exemplu de responsabilitate pentru
educaţia maselor prin cultură solidă, realizată doar prin
biblioteci, este cel al viitorului istoric de renume, academicianul de mai
târziu, David Prodan, care în nr. 3/1945 (24-25 octombrie) al periodicul
clujean „Tribuna nouă” publică un scurt articol intitulat Pentru o mare bibliotecă populară
în Cluj: „Clujul, un
oraş cultural, cu peste o sută de mii de locuitori, cu o masă
muncitorească de zeci de mii, nu are încă o bibliotecă
populară. Nevoia se simţea de mult; ştim doar că înainte de
războiu au trebuit să ia fiinţă biblioteci de împrumut
particulare ca să-i ţină locul. Azi această nevoie e
şi mai arzătoare. Vremurile noui cer instituţii noui. O mare
bibliotecă populară e nu numai o nevoie, ci şi un drept al
maselor populare.
O bibliotecă publică, e adevărat, avem,
Biblioteca Universităţii, dar aceasta serveşte în primul rând
Universitatea, trebuinţele ei ştiinţifice şi didactice.
Secţia Populară, care urmează să fie redeschisă, nu ni
se pare corespunzătoare. Plasată în subsol, ea trebuie să
funcţioneze în cadre prea înguste, cu un stoc de cărţi prea
redus şi la ore necorespunzătoare, tocmai în orele de muncă ale
cititorului. O lărgire a acestei secţii e iarăşi
imposibilă. Biblioteca Universităţii a devenit
neîncăpătoare pentru nevoile proprii: stocurile ei sunt în
creştere continuă, numărul studenţilor de-asemeni. Ba, de
acum încolo ea va trebui să servească nu una, ci două
universităţi. Şi va mai trebui să servească şi
cercetările ştiinţifice din afară de Universitate. O
separare astfel a devenit absolut necesară.
O bibliotecă populară trebuie
să servească cu totul alte scopuri decât una universitară. Ea nu
va mai fi o bibliotecă de cercetări şi pregătire
ştiinţifică, ci o bibliotecă de culturalizare a maselor. O
bibliotecă de cărţi vii, de mare circulaţie, de probleme
actuale, de literatură accesibilă tuturor, de ziare şi reviste
curente. O bibliotecă în care tineretul şi omul muncii
să-şi petreacă cu folos orele libere sau din care
să-şi poată împrumuta cu formalităţi minime
cărţile dorite. Ea va trebui să aibă şi alt orar decât
o bibliotecă universitară: va trebui să fie deschisă nu
numai în zilele de lucru, ci şi în cele de sărbătoare, şi
nu numai ziua, ci şi seara.
Cine ar putea, mai bine zis cine ar avea
datoria să facă o astfel de bibliotecă? Credem, în primul rând
Primăria oraşului. Ar putea să fie chemate să contribuie
apoi întreprinderile industriale şi comerciale, institutele bancare,
sindicatele, care toate sunt interesate în crearea unei asemenea
instituţii. S’ar putea cere eventual şi ajutorul statului.
O bibliotecă populară în Cluj nu e aşa de
greu de realizat. Ea ar putea avea dela început un stoc important de
cărţi. Baza ar putea-o forma cărţile bibliotecii populare
actuale dela Biblioteca Universităţii. Primăria are şi ea o
bibliotecă neîntrebuinţată, nu ştim dacă nu şi
Prefectura. Vor trebui să contribue cu cărţi apoi şi
sindicatele, Arlusul, care s’ar dispensa astfel de a ţine biblioteci
fiecare în parte. Vor mai contribui societăţile culturale,
instituţiile, şcolile, din bibliotecile lor. Vor veni, nu ne îndoim,
şi donaţii particulare. Pornind dela aceste baze biblioteca va
creşte apoi şi se va ţine la curent prin cumpărături.
Tot
ce e mai greu de găsit e tocmai un local corepunzător. Nici
această problemă însă nu e insolubilă. Biblioteca nou
creată nu va putea lua proporţiile ei fireşti chiar dela
început; provizoriu se poate găsi un local mai modest, se poate adapta o
clădire obişnuită. Nu e însă departe timpul, credem, când
se va putea clădi un local propriu. Trebuie să avem ambiţia
să-l facem.
Greutăţi vor fi fără
îndoială, scopul e însă mult prea înalt ca ele să nu poată
fi învinse. Ridicăm chestiunea pentru a fi discutată. Avem
credinţa că un efort comun ar putea converti planul în realitate.
Clujul trebue să aibă o bibliotecă populară mare şi la
înălţimea chemării sale.”
Dacă
viitoarea bibliotecă publică se va realiza cu un fond modest, peste
patru ani, o instituţie cu un local propriu, construit special, va trebui
să aştepte alte vremuri, poate tot atât de tulburi, dar cu
profesionişti care vor şti să convingă
autorităţile administrative că biblioteca şi cultura sunt
investiţii pe termen lung şi cu efecte dintre cele mai benefice
pentru viaţa socială, economică, politică şi
spirituală a unui popor.
Deschiderea
unei biblioteci populare a municipiului Cluj se va realiza doar în septembrie
1949 şi este anunţată de „Lupta Ardealului”, de miercuri
31 august, când pe pagina întâi se titra: O
mare bibliotecă populară se va deschide la Cluj. În articol se
afirma: „Zilele acestea se va deschide Biblioteca Populară organizată
de Comitetul Provizoriu Urban Cluj. Această bibliotecă va cuprinde
aproximativ 25.000 cărţi în limbile română, maghiară etc.”
şi „…va contribui în mod eficace la ridicarea nivelului ideologic şi
cultural al populaţiei muncitoare clujene”, specificând că „Taxele
pentru abonamente vor fi minime”. Nota va mai face precizarea că
funcţionarii de la Serviciul Cultural al Comitetului Provizoriu Urban sunt
cei care vor organiza fondul, în localul fostei Primării din Piaţa
Libertăţii.
Deschiderea
propriu-zisă este anunţată de acelaşi cotidian, în 7
septembrie 1949, la rubrica „Probleme culturale” cu titlul: S-a deschis Biblioteca Municipiului Cluj,
precizând că evenimentul s-a produs cu o zi înainte „…într-un cadru
festiv”. Cronicarul mai notează că printre obiectivele ei stau
„…ridicarea nivelului politic, cultural şi civic al maselor populare prin
înfiinţarea de instituţii de cultură, lichidarea
analfabetismului, stimularea şi ajutorarea elementelor talentate”. Noul
locaş „…va sta la dispoziţia tuturor celor care doresc să
citească sau să împrumute cărţi”. În ceea ce priveşte
conţinutul şi prelucrarea acestora, se specifică faptul că
din cele 25.000 de volume doar 10.000 sunt catalogate, din care 3.000 în limba
română, 6.000 în limba maghiară şi 1.000 în alte limbi; din
totalul de 25.000, doar 6.000 sunt în limba română, iar în limba
maghiară 12.000, 7.000 în franceză, engleză, germană
ş.a.; 1.000 volume sunt cu conţinut ideologic, 19.000 sunt opere
literare (beletristice), iar 5.000 de ştiinţă şi
tehnică.
Ni se
oferă şi date privitoare la localul bibliotecii: o sală de
lectură cu 40 de locuri şi o sală a presei şi
publicaţiilor periodice. Prin dotarea şi localul său, biblioteca
va avea „…succes în munca de culturalizare a maselor”, „…printr-o intensă
muncă de agitaţie” îmbietoare la lectura cărţii.
La numai şapte zile de la deschiderea
Bibliotecii Populare a Municipiului Cluj, acelaşi cotidian, în
numărul din 14 septembrie, pe pagina a II-a, sub semnătura lui C.
Vasilescu, publică articolul: Cum
lucrează Ateneul Popular „30 Decembrie” din Mănăştur,
în care, printre multiplele sarcini politice şi culturale ale acestuia,
aflăm că „Ateneul Popular din Mănăştur [criticat sever
de echipa de control] are o bibliotecă cu 326 volume. La bibliotecă
munca a mers bine mai ales [datorită] destoiniciei fostului bibliotecar.
Biblioteca are o evidenţă clară a cărţilor şi
cititorilor, iar cărţile sunt catalogate. Bibliotecarul a dus o
agitaţie intensă în rândul oamenilor muncii pentru a-i atrage spre
bibliotecă. Aşa a reuşit, în răstimp de patru luni, cât a
fost bibliotecar, să antreneze 55 de cititori permanenţi. Cu
aceştia el a organizat cititul colectiv al diferitelor cărţi”.
Criticând aşezarea, între două uşi, a volumelor, se face
precizarea că numărul cărţilor este foarte redus, şi
acest lucru se datorează şi lipsei de interes pentru completarea lui.
„Nu au cărţi de autori sovietici…” doar vreo 10 volume „…iar
cărţile de ideologie [sunt] şi mai puţine”.
Cu o zi înainte, la aceeaşi
rubrică, se semnala faptul că se vor deschide şi alte noi atenee
populare: în cartierul „Bulgaria”, sub denumirea de „Dózsa Gheorghe”, iar în
cartierul Iris, „23 August”.
Iată deci o mostră a ceea ce
însemna biblioteca publică, filială a unei biblioteci municipale sau
a unui ateneu popular. O literatură încropită din ce s-a adunat de la
bibliotecile desfiinţate sau din broşurile de popularizare a
clasicilor marxism-leninismului şi stalinismului, din literatura
sovietică şi ideologia statului totalitar comunist.
Deschiderea bibliotecii este
menţionată şi ea, printre altele, în Raportul pe şase luni
al Comitetului Provizoriu Urban Cluj, în 24 octombrie 1949, care se
angajează că „…în cinstea zilei de 7 noiembrie […] va finaliza câteva
obiective sociale”, dar specifică, totodată, că „…au fost
înfiinţate cinci Atenee Populare şi … o Bibliotecă Populară
Comunală cu peste 20.000 volume”.[4]
Cititorul de azi poate fi contrariat de
neconcordanţa unor cifre privitoare la fondul bibliotecii nou
înfiinţate (25.000) cu cele din Tabelul sinoptic din finalul capitolului.
Această diferenţă se datorează faptului că între cele
25.000 volume, în limbile română şi maghiară, cu care s-a
deschis Biblioteca populară a Comitetului Provizoriu Urban Cluj cea mai
mare parte erau broşuri de popularizare a unor evenimente şi fapte
petrecute în URSS în anii de instalare a comunismului, cu trimiteri la
viaţa economică (naţionalizări, constituirea unor forme
asociative forţate în agricultură, raportări ale unor indicatori
industriali şi altele), politică, ideologică, socială
şi culturală, lucrări care au fost triate şi eliminate de
către cele două bibliotecare ce au preluat fondul de la Biblioteca
Municipiului Cluj, astfel încât la sfârşitul anului 1951 sunt raportate
doar 9.700 de volume.
De acum vor exista multiple surse, inclusiv arhiva
bibliotecii, care vor face referiri punctuale la viaţa şi activitatea
acesteia.
Data înfiinţării bibliotecii noastre poate da
naştere la o controversă. Care dintre bibliotecile menţionate
mai jos sunt precursoarele bibliotecii judeţene? Biblioteca Populară
de pe lângă Biblioteca Universităţii, deschisă la 14 mai
1921 („unica de acest fel în ţară”), Biblioteca Municipală
creată de Serviciul Cultural al Comitetului Provizoriu Urban, în cadrul
localului fostei primării din Piaţa Libertăţii nr. 2, în 6
septembrie 1949 (cea anunţată de „Lupta Ardealului” pentru 31
august) sau cea menţionată de primul act găsit în arhiva
bibliotecii noastre, datat 2 aprilie 1949, în care se vorbeşte despre un
proces-verbal încheiat în localul Bibliotecii Populare din Cluj a Consiliului
Judeţen Sindical, situată în strada Emile Zola nr. 1, la parter, act
ce mai menţiona că biblioteca este preluată de Primăria
Municipiului Cluj, cu inventar cu tot.
Dezlegarea „enigmei” este însă
făcută de o notă informativă asupra situaţiei
Bibliotecii Centrale Regionale, din 10 octombrie 1951 (deci înainte de
apariţia Hotărârii Consiliului de Miniştri nr.1542/28 decembrie
1951), semnată de bibliotecarul şef Augustin Moşuţ, din
care rezultă următoarele:
„1. Biblioteca Centrală Regională a luat
fiinţă în luna august 1950 şi este provenită din fosta
Bibliotecă a Municipiului Cluj. Ca bibliotecă a municipiului,
funcţiona în Piaţa Libertăţii nr. 2, însă de acolo a
fost mutată, odată cu trecerea în subordinea Sfatului Popular al
Regiunii, în Piaţa Malinovsky nr. 5 [azi Piaţa Avram Iancu]”.
În concluzie, lectura publică
clujeană (în bibliotecă aparţinătoare statului) îşi
are începutul în Biblioteca Populară din cadrul Universităţii
Regele Ferdinand I (14 mai 1921), pentru ca după al II-lea război
mondial să fie ruptă de aceasta; ea va avea o scurtă etapă
tranzitorie prin Biblioteca Consiliului Judeţean Sindical (2 aprilie – 6
septembrie 1949) şi Biblioteca Municipală (6 septembrie 1949 – august
1950), după care va trece în subordinea Sfatului Popular al Regiunii Cluj,
cu întregul inventar.
Cât a funcţionat în strada Emile Zola,
în localul unei foste prăvălii, biblioteca era încadrată cu
două funcţionare, Nagy Elisabeta şi Bakó Margareta, care erau
plătite din încasările realizate în urma împrumuturilor şi din
încasările excedentare de circa 10.000 lunar, din care vor fi
achiziţionate şi cărţile noi.
Aceleaşi două funcţionare vor
servi publicul până în luna decembrie 1950, când vor mai fi angajate alte
două persoane, în calitate de mânuitori de carte: Szász Elisabeta şi
Hersh Estera. Împrumutul de carte, contracost, era stabilit la 60, 50, 30
şi 25 lei, în funcţie de poziţia socială a persoanei, iar
pentru siguranţa restituirii se percepea o garanţie de la cititori,
sumă care în unele cazuri „…nu acoperă valoarea cărţii
şi astfel Biblioteca riscă să nu mai poată intra în posesia
cărţii, întrucât cititorul de rea-credinţă o reţine
pentru el, precum şi în cazul când îşi mută domiciliul”
(proces-verbal din 31 mai 1950). Din cauza „condiţiilor grele” şi a
lipsei combustibilului, iarna anului 1950-1951 trece fără foc în
bibliotecă, fapt ce a dus la îmbolnăvirea bibliotecarului şef,
doamna Nagy Elisabeta. „Localul în care se găseşte Biblioteca
Centrală Regională este necorespunzător cerinţelor
activităţii unei biblioteci de masse”, iar cele patru încăperi
(un depozit de 48 m2, un birou de 20 m2, sala de lectură
de 15 m2 şi o mică dependinţă de rezervă
pentru cărţi şi documente) „…nu corespund întru nimic
cerinţelor dezvoltării unei biblioteci de centru, regionale”.
Demersurile făcute de domnul
Moşuţ pentru un spaţiu şi servicii corespunzătoare se
lovesc de opacitatea administraţiei regionale. Din raportul acestuia,
reiese şi gândirea bibliotecarilor privind structurarea serviciilor
şi secţiilor unei biblioteci ideale, funcţionale: o sală
pentru activitatea de evidenţă şi catalogare, un serviciu pentru
secţiile de împrumut pentru adulţi şi copii, o secţie
bibliografică-metodică, alta pentru bibliotecile mobile (volante), un
serviciu administrativ şi o sală de lectură; în planul pentru
1952 era prevăzut ca numărul personalului să crească la
nouă; totodată, se ridică problema introducerii
clasificării zecimale a publicaţiilor, pentru o regăsire mai
uşoară a lor – impusă de creşterea continuă a
fondului.
La capitolul „stil şi metode de muncă”, sunt invocate, printre
altele, modalităţile de aprovizionare cu carte a bibliotecii pentru
anul 1952, arătând că s-a încheiat cu Centrul de Librării
şi Desfacere a Cărţii din localitate un contract în valoare de
25.000 lei pentru cumpărarea de carte, după următoarea structură:
„60% să fie cărţi româneşti, 30% carte sovietică, 10%
alta, din care 30% carte în limba maghiară”. Dacă ne gândim că
un salar mediu bun nu depăşea, în acei ani, 600 de lei şi
că biblioteca avea un excedent mediu lunar de 10.000 lei, suma
alocată achiziţiei era destul de mare, deci încasările în urma
serviciilor erau substanţiale.
Anul 1951 îl aduce pe Lucian Blaga în
situaţia de a lucra efectiv ca bibliotecar la Biblioteca Filialei Cluj a
Academiei R.P.R. Noul său loc de muncă, începând cu data de 19 iulie
1951, îi va crea, la început, o stare de disconfort care va dipărea în
timp şi el se va obişnui cu noua „însărcinare” încercând să
se integreze şi să-şi respecte statutul de bibliotecar şef,
iar de la 1 iulie 1954, pe cel de director adjunct-ştiinţific,
funcţie în care va rămâne până la 15 aprilie 1959, când „din
motive obiective” solicită desfacerea contractului de muncă.
Emiterea actului normativ, cu efect de lege, Hotărârea Consiliului de Miniştri
nr. 1.542 din 28 decembrie 1951 privind măsurile ce trebuiesc luate pentru
îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica
Populară Română [H.C.M.], a adus, pe lângă multitudinea păcatelor sale sub
imperiul politicului, şi o seamă de măsuri care au impus
instituţia bibliotecii publice de stat în toate unităţile
administrativ-teritoriale, a pus bazele sistemului de biblioteci din România,
compus din reţele, pe tipuri de biblioteci, cu raporturi de subordonare de
specialitate piramidale, cu regulamente de organizare şi funcţionare
specifice, între care se detaşează biblioteca publică,
instituţie a statului implicată, alături de şcoală, în
educaţia permanentă a tineretului şi adulţilor. Hotărârea
stabileşte explicit şi obligaţiile administraţiilor publice
de stat, de la comună, raion, regiune şi ţară, pentru
înfiinţarea şi asigurarea condiţiilor materiale de
funcţionare a bibliotecilor publice (local, mobilier, combustibil,
personal şi salarizarea/premierea acestuia), precizări ce au avut un
caracter deosebit de benefic.
Instituţia bibliotecii a fost asimilată
celorlalte servicii publice din structurile administraţiilor statului, iar
bibliotecilor centrale regionale li s-au atribuit împuterniciri speciale în
organizarea, îndrumarea şi controlul de specialitate în teritoriu.
Introducerea „…formelor unice de evidenţă şi de statistică
în toate bibliotecile ştiinţifice, documentare, de masă şi
şcolare” a uniformizat organizarea internă, evidenţa
patrimoniului şi a serviciilor de bibliotecă; s-a prevăzut, de
asemenea, pentru bibliotecile ce aveau colecţii constituite istoric,
obligativitatea de a „…asigura buna întreţinere a tipăriturilor vechi
şi de valoare documentară, păstrându-se cu grijă aceste
comori ale culturii noastre naţionale”.
Bibliotecarii sunt şi ei în atenţia
legiuitorului privitor la încadrarea şi salarizarea/premierea şi
pregătirea lor profesională, chiar dacă acestea includeau
şi criterii politice.
Fiind produsul conceptului de stat totalitar
centralizat, actul normativ poartă amprentele lui, însă, dacă
lăsăm la o parte balastul ideologic al direcţionării, nu
putem să nu apreciem valoarea lui în organizarea instituţională
şi în dotare, aspectele pozitive privind structurarea unor mecanisme ale
studierii problemelor de biblioteconomie şi bibliografie la nivel
naţional, ale schimbului interbibliotecar de publicaţii ş.a.
Urmare a Hotărârii, începând cu 1
martie 1952, se înfiinţează: Fondul
de Stat al Cărţii pentru
înzestrarea bibliotecilor, organizarea schimburilor de dublete între acestea
şi „…trierea cărţilor care au intrat în patrimoniul Statului
prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1074 din 5 octombrie
1950, prin hotărâri judecătoreşti etc., pentru a fi
repartizate bibliotecilor de Stat”; Camera
Cărţii, instituţie creată după modelul sovietic în
1951, urma să organizeze Depozitul Legal şi să ţină
evidenţa tuturor tipăriturilor ce vor apărea pe teritoriul
ţării, şi care vor fi făcute publice printr-un „Buletin
Bibliografic”; anual se vor înfiinţa „…câte 300 de biblioteci noi, în
centrele comunale, cu localuri proprii şi câte 1.500 de volume, mobilier
şi personal salarizat”; tot de la aceeaşi dată se va publica o
revistă de recomandare a literaturii ce urmează a fi
achiziţionată pentru biblioteci. Acestea sunt acte de întemeiere
deosebit de benefice pentru viaţa bibliotecilor şi bibliotecarilor,
la realizarea cărora vor fi antrenate, pe lângă administraţiile
publice locale şi regionale, şi ministerele, care au fost obligate
să contribuie la îndeplinirea măsurilor stipulate în hotărâre.
Ingerinţele politicului nu lipsesc nici
de această dată din viaţa bibliotecilor. Astfel, pentru a
asigura un control politic eficient, care să urmărească, în
primul rând, reorientarea lecturii şi înlăturarea moştenirii
culturale cu iz „decadent”, încă din primul articol, aliniatul b) se
arată că se „…va îmbunătăţi conţinutul politic al
activităţii bibliotecilor, dând atenţie deosebită
popularizării şi răspândirii în cât mai bune condiţiuni a
operelor clasicilor marxism-leninismului, a cărţilor sovietice
(literatură, ştiinţă, tehnică), a cărţilor noi
apărute în ţara noastră, a clasicilor literaturii româneşti
şi a scriitorilor progresişti din lumea întreagă etc. spre a
ajuta pe oamenii muncii în lupta pentru construirea socialismului şi
apărarea păcii”.
Apariţia H.C.M. nr. 1.542 din 1951 va
face ca, în sfârşit, Biblioteca Centrală Regională din Cluj
(denumire nouă ce va rezista până în 1963), să se mute, începând
cu data de 29 mai 1952, într-un sediu nou, mult mai încăpător, situat
în Piaţa Libertăţii nr. 30, fostul local al Comlemnului. Acesta
constând din şase încăperi (sală de lectură, sală de
împrumut şi catalogare, depozit, secţie de împrumut pentru copii,
birou şi antreu, cu o suprafaţă totală de 279 m2),
a necesitat multe reamenajări (demolarea unui perete, vopsirea camerelor
şi a faţadei, instalarea de teracote şi introducerea gazului
metan, instalarea curentului electric în câteva încăperi). Chiar dacă
în 1952 renovarea sediului a reprezentat principala preocupare pentru conducere
şi personal, să reţinem câteva date ce marchează oficial
începutul de drum al Bibliotecii Centrale Regionale Cluj: un fond de carte
şi periodice de 12.651, dintre care 11.300 inventariate, faţă de
9.700 în 1951 (fond mult diminuat faţă de cel preluat, datorită
„purificării lui”); 2.466 cititori permanenţi, în marea lor
majoritate elevi; încheierea, în proporţie de sută la sută, a
clasificării zecimale universale şi realizarea celor două
cataloage: alfabetic (pe autori) şi sistematic (pe materii), cu circa
10.000 de fişe. Ca nerealizări am putea semnala un orar de
funcţionare, de la 9 la 16, întrucâtva necorespunzător, şi
neînfiinţarea secţiei pentru copii.
Dar anul 1952 mai
trebuie amintit pentru o chestiune care, azi, ar putea părea multora cel
puţin amuzantă. Prin Decizia nr. 92, Direcţia Biblioteci din
Comitetul pentru Aşezăminte Culturale hotăra organizarea unui
concurs, la nivel de biblioteci de acelaşi rang, pe ţară, pentru
a stimula dezvoltarea activităţilor de bibliotecă. Concursul, cu
durata de un an, împărţit în etape trimestriale, urma să
înceapă la 23 august 1952, având ca şi criterii de departajare, între
altele, numărul de cititori, ajutorul acordat colţurilor roşii,
caselor de citit şi bibliotecilor săteşti, programul de lucru cu
cititorii, activităţile cultural-artistice organizate. Miza nu era
deloc de neglijat: pentru bibliotecile regionale, cele trei premii erau de
10.000, 7.000 şi respectiv 5.000 de lei, sume importante dacă ne
gândim că renovarea localului din Piaţa Libertăţii nu
depăşise suma de 300 de lei sau că fondul alocat pentru
achiziţia de carte, pe întreg anul 1952, a fost de 1.000 de lei. Imediat
după apariţia hotărârii, Biblioteca Centrală Regională
din Arad cheamă la întrecere Biblioteca Centrală Regională din
Cluj fixând ca parametri, între altele, dublarea numărului de cititori,
înfiinţarea a şase biblioteci mobile, a patru biblioteci de casă
etc. Din păcate, acest gen de chemări la întrecere nu vor duce decât
la ipocrizii scriptice şi raportări statistice exagerate, dacă
nu de-a dreptul false. Şi cu toate că acest lucru ne face să
privim – şi trebuie să privim – cu circumspecţie datele din
statisticile anterioare anului 1989, fenomenul îşi avea conotaţiile
lui umane, dincolo de oportunismul evident, ce se cuvine înţeles ca atare.
Prin raportările lor cosmetizate, directorii de biblioteci nu
urmăreau scopuri personale, ci încercau, de cele mai multe ori,
să-şi acopere „schemele” de personal şi bugetele alocate
propriilor instituţii.
Prezentarea anului 1952, primul din
existenţa Bibliotecii Centrale Regionale, nu poate fi încheiată
fără să menţionăm că, odată mutată în
noul sediu, biblioteca va avea şi primul director. El se va numi Gheorghe
Trifu, şi va funcţiona pe post până la data de 17 noiembrie
1953.
Anul 1953 va marca o serie de plusuri
cantitative. Numărul de cititori va creşte la 4.965, ponderea
reprezentând-o, în continuare, elevii şi intelectualii; s-au citit 52.112
cărţi şi 758 ziare; s-au organizat 12 expoziţii tematice, 7
vitrine comemorative şi o „Săptămână a cărţii
sovietice”; au fost controlate şi îndrumate toate cele 12 biblioteci
raionale, 14 biblioteci săteşti şi 18 biblioteci aparţinând
căminelor culturale. Fondul de carte a crescut la 20.388 de volume, iar
numărul de abonamente, la ziare şi reviste, a atins cifra de 85. La
capitolul minusuri se pot trece, conform dării de seamă anuale, slaba
pregătire profesională a celor cinci bibliotecari, dacă ne
gândim că nici una dintre doamne nu absolvise mai mult de câteva clase
primare sau gimnaziale, şi neînfiinţarea secţiei pentru copii
din cauza lipsei de spaţiu; din trimestrul patru, s-a trecut la un nou
orar, 8-20, mai aproape de cerinţele publicului cititor, ceea ce a
necesitat angajarea unei noi bibliotecare, Adela Curta (prima de origine
română) şi a unei îngrijitoare, Bernfeld Maria; din 17 noiembrie,
biblioteca are un nou director, Kahána Margareta, primul fiind schimbat,
probabil, şi din pricina rezultatelor considerate necorespunzătoare
pe care le obţinuse biblioteca în întrecerea interbibliotecară.
Despre marele creator Lucian Blaga am dori
să evocăm un fapt bibliologic:
În anul 1953, autorul Poemelor luminilor ţine în faţa colegilor bibliotecari de
la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.P.R., la invitaţia acestora, o
interesantă prelegere intitulată Expunere
a desvoltării clasificării decimale, ce dovedeşte
cunoaşterea profundă a specialităţii bibliologice. În
partea a doua a manuscrisului, intitulată Câteva cuvinte despre structura clasificării, în care face aprecieri asupra
proceselor intime ale clasificării, cu exemplificări din diferite
clase, poetul apreciază că „…clasificatorul va trebui, la fiecare
carte sau studiu ce urmează a fi clasificate, să facă întâi o
operaţie de abstractizare şi pe urmă o operaţie de
specificare” pentru care este neapărată nevoie de „…o cultură
filosofică, o vedere de ansamblu, bine organizată asupra întregului
cosmos”. „Am fost cumva nevoit să mă iniţiez singur în acest
domeniu” este o mărturisire a faptului că nu a dorit şi nu s-a
gândit niciodată că va ajunge în această situaţie, dar cum
poetul şi gânditorul avea o creştere şi o formaţie de
factură „nemţească” el, iată, s-a străduit să se
achite exemplar de sarcinile noii sale „profesii”. Trimiterile la aspecte
filosofice, tangenţiale sistemului clasificării, ne poartă prin
secolul al XVIII-lea când Leibniz încercase „…a găsi semne simbolice prin care să designeze nu cuvinte, nu sunete,
ci noţiuni” sau prin ideografia
chineză, exemple ce dau greutate dar şi conţinut
ştiinţific unor texte tangenţiale preocupărilor de
bază ale creatorului; un manuscris „…singular în moştenirea
rămasă de la marii clasici ai literaturii române”.[5]
Anul 1954 trebuie amintit pentru două evenimente,
relativ importante pentru bibliotecă: în data de 15 mai, în prezenţa
directorului Direcţiei Biblioteci din Ministerul Culturii, Ştefan
Gruia, şi a lui Nicolae Mihai, membru al Comitetului Central (C.C.) al
Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), a factorilor de resort locali, are loc
prima şedinţă de analiză globală a
activităţii depuse de bibliotecă în perioada 1 septembrie 1951 – 15 martie 1954.
Deşi raportul de activitate şi discuţiile pe marginea lui au
scos în evidenţă câteva neajunsuri majore (dotarea materială
insuficientă, slaba implicare a factorilor locali în rezolvarea
problemelor cu care se confruntase biblioteca, pregătirea
profesională necorespunzătoare a personalului şi angajările
preferenţiale, de multe ori pe criterii etnice), singurul rezultat concret
a fost desfacerea contractului de muncă al mânuitoarei de cărţi
Clara Rusu.
Al doilea eveniment, cu consecinţe mult mai grave, are loc în a doua
jumătate a anului. Din luna noiembrie începe, în întreaga regiune Cluj, o
operaţiune sistematică de „verificare” a fondului de carte pe
criterii ideologice, pentru a le elimina pe cele cu conţinut
necorespunzător. Operaţiunea, ordonată de Sfatul Popular al
Regiunii, va fi coordonată de o comisie compusă din nouă membri,
în care era inclus şi bibliotecarul şef al B.C.R., Augustin
Moşuţ.
Dintre problemele administrative mai vechi
sau mai noi rămase nesoluţionate sunt de semnalat: cea a
spaţiului necesar înfiinţării unei secţii pentru copii
şi cea a personalului insuficient. Pregătirea profesională a
personalului de specialitate era, din păcate, şi ea
necorespunzătoare. Nici unul dintre bibliotecarii perioadei 1951-1956 nu
absolvise gimnaziul, iar bibliotecarul şef, Augustin Moşuţ, nu
avea studii superioare, fiind doar absolvent al Şcolii Speciale de
bibliotecari (de patru luni, la Bucureşti). Din fericire, o dată cu
mutarea în noul sediu din Palatul Culturii, situaţia se va modifica
treptat în bine.
De asemenea, continuă creşterea cifrelor la toţi
indicatorii: număr de cititori, împrumuturi şi mai ales fondul de
carte, care a ajuns, în ciuda trierilor ideologice, la 24.622 volume. În fine,
foarte important, în 1954 s-a terminat inventarierea întregului fond uzual.
Într-un fel, mutaţiile la nivel de personal ce au
avut loc în 1955 prefigurează schimbarea majoră ce va interveni în
viaţa bibliotecii peste un an. Sunt angajaţi ca bibliotecari Cornelia
Ciobotea şi Margareta Şerban, iar ca mânuitor, Kopros Aristide,
acesta din urmă fiind primul angajat cu studii superioare. Se produc
schimbări şi la nivel de conducere: la începutul toamnei, va fi numit
Lászlóffy Aladár, tatăl poetului omonim. Numirea, făcută de
Sfatul Popular Regional, va fi infirmată de Direcţia Bibliotecilor
din minister pentru lipsa studiilor superioare, decizie ce venea în
contradicţie cu prevederile Hotărârii nr. 1542. În
consecinţă, în noiembrie va fi înlocuit cu Loëwy Ştefan. Revine
însă la începutul anului 1956, dar va rămâne la conducerea
bibliotecii doar şase luni întrucât, o dată cu mutarea în sediul cel
nou, biblioteca va avea un alt director, Ioan Cobârzan, fost activist pe linie
culturală la Sfatul Popular al Regiunii; se vor organiza 18 recenzii de
carte, conferinţe, seri literare şi 12 expoziţii şi vitrine
de carte; au fost îndrumate 30 de biblioteci ale căminelor culturale. Pentru
prima dată, biblioteca a organizat un „colţ al plângerii
cărţii”.
De altfel, în data de 21 noiembrie 1955, conducerea
bibliotecii va înainta forului tutelar central şi Sfatului Popular
Regional un proiect de reorganizare a bibliotecii conform H.C.M. nr. 1.241;
pentru cele nouă secţii, din care era compusă orice
bibliotecă regională, se solicita astfel un sediu cu 25 de
încăperi repartizate astfel:
„I – secţie de completare a fondului de
cărţi: o sală pentru catalogare şi un depozit principal
pentru circa 30.000 de volume;
II –
sală de lectură cu: spaţiu pentru citirea literaturii politice,
o sală pentru citirea literaturii beletristice şi una pentru citirea
literaturii ştiinţifice şi tehnice (fiecare sală cu 60 de
locuri );
III –
secţie de împrumut: o sală pentru împrumutul cărţilor, un
depozit al secţiei de împrumut, o sală pentru fondul bibliotecii
mobile şi o sală pentru cataloage;
IV – secţie bibliografică şi
metodică cu: o încăpere pentru lucrările bibliografice, o
sală pentru păstrarea materialelor bibliografice şi o sală
pentru organizarea colţului metodic;
V – secţie de copii cu o sală
pentru depozitul de cărţi care să cuprindă 50.000 de
volume, o sală de împrumut şi două săli pentru lectură
cu fonduri uzuale (fiecare cu 40 de locuri);
VI – secţie administrativă cu o
încăpere pentru biroul directorului, o încăpere pentru biroul
administrativ (contabilitate, secretariat etc.), o sală pentru
păstrarea materialului de întreţinere a curăţeniei şi
o sală pentru compactarea cărţilor;
VII – secţie pentru periodice cu o
sală de depozitare a ziarelor şi revistelor şi o sală
pentru lectură;
VIII – secţia documentară cu o
sală folosită ca depozit de carte şi o sală pentru
lectură;
IX – secţie pentru manifestări de
masă, cu o sală pentru ţinerea recenziilor, a serilor literare,
conferinţelor, o sală pentru conferinţe şi
şedinţe cu personalul bibliotecii şi o sală pentru
expoziţii de carte”.
Un rol decisiv în obţinerea nou lui
sediu l-a avut vizita la Cluj a unei comisii ministeriale de la Bucureşti
condusă de Lidia Segal, efectuată în luna iunie a anului 1956.
Concluziile controlului, exprimate în procesul-verbal din 2 iunie şi în
adresa 99/18 iulie 1956, înaintate Secţiei Culturale a Sfatului Popular al
Regiunii Cluj, sunt extrem de critice. Se constată, între altele, că
Biblioteca Centrală Regională Cluj are o schemă de numai
şapte angajaţi câţi avea şi cea din Deva, oraş care la
ora respectivă nu depăşea 15.000 de locuitori, în timp ce
oraşul Cluj avea 154.723 de locuitori. Din cele nouă secţii,
câte trebuia să aibă conform legislaţiei, biblioteca
funcţiona doar cu cinci: Evidenţă, Catalogare şi
Păstrare a cărţilor, Metodică şi Bibliografică,
Secţia pentru copii şi Secţia Muzicală, înfiinţate
chiar în prima jumătate a anului 1956. În plus, biblioteca era deficitară
la majoritatea indicatorilor: număr de cititori (în scădere), indice
de circulaţie necorespunzător[6]
ş.a.m.d.
Activitatea cotidiană a bibliotecii a fost
grefată de o birocraţie excesivă, uneori de-a dreptul
ridicolă. Două exemple: după mutarea în sediul din Piaţa
Libertăţii, angajarea unei femei de serviciu a durat peste un an,
necesitând numeroase adrese, reveniri, memorii chiar; alt exemplu: prin comanda
adresată Secţiunii Culturale a Sfatului Popular Regional se solicitau,
pentru uzul bibliotecii, cinci sticluţe de tuş negru, două
sticluţe cerneală pentru stilou, şapte creioane automate, 50 de
dosare cu şină; parcurgând întreg circuitul birocratic, onorarea
comenzii a durat circa trei săptămâni (biblioteca nu era
persoană juridică).
Concluziile severe ale controlului nu au rămas
fără urmări. În luna august, Sfatul Popular Regional
repartizează Bibliotecii Centrale Regionale un nou spaţiu, în Palatul
Culturii (fostul Palat al Justiţiei din Piaţa Ştefan cel Mare
nr.1). Mutarea, începută în septembrie, a durat întreg trimestrul IV
şi a reprezentat evenimentul cel mai important al anului 1956, şi nu
numai pentru bibliotecă. Ea va marca sfârşitul perioadei „eroice”
(1945-1956) din viaţa bibliotecii regionale şi va crea premisele unei
dezvoltări corespunzătoare a instituţiei fanion pentru lectura
publică din oraşul şi regiunea Cluj.
Nu putem încheia acest capitol fără să
amintim că, după experienţe de mai scurtă sau mai
lungă durată avute pe parcursul anilor (de la 1921 la 1947),
numeroşi intelectuali români au încercat să întemeieze o
publicaţie de bibliologie şi ştiinţa informării cu un
statut propriu şi o continuitate neinfluenţată de
ingerinţele politicului, de cenzura ideologică sau cea economică.
După perioade de tatonări şi „pritociri
secrete” apare, pe lângă redacţia revistei „Căminul
Cultural”, în luna iulie 1948, primul număr al publicaţiei „Călăuza
cetitorilor”, „lunar de îndrumare a bibliotecilor şi cetitorilor”.
După afirmaţia lui Emil Vasilescu din lucrarea închinată
revistei „Biblioteca”, editată cu prilejul împlinirii a 50 de ani
ai periodicului, însăşi titulatura era eronată; ea va fi
corectată începând cu nr. 2 din octombrie 1948, primind titlul de „Călăuza
bibliotecarului”. Realizările acestui periodic lunar cât şi
avatarurile apariţiei lui, ale redacţiilor şi redactorilor sunt
amplu şi documentat redate în studiul monografic semnalat.[7]
Este neîndoios faptul că în
paginile revistei, până în 1989, a fost abordată o paletă foarte
largă a problematicii instituţiei bibliotecare şi a profesiunii
de bibliotecar, sub semnături dintre cele mai prestigioase ale culturii
şi literaturii româneşti: Mihail Sadoveanu, Petru Comarnescu,
Perpessicius, Cezar Petrescu, Sorin Alexandrescu, Pompiliu Marcea, Dumitru
Micu, Şerban Cioculescu, Vasile Netea, Virgil Cândea, Alexandru Duţu,
Alexandru George, Aurel Martin, Emil Manu, Ion Caraion ş.a., la care
adăugăm pe cele ale unor bibliologi ce-au dat substanţă
şi faimă bibliologiei româneşti: Grigore Botez, Dan Simonescu,
Corneliu Dima-Drăgan, Getta-Elena Rally, Mircea Tomescu, Ioan Comşa,
Atanase Lupu, Nicolae Georgescu-Tistu, Barbu Teodorescu, Livia Bacâru, Ion
Stoica, Ion Ciotloş, Antoaneta Corvătescu-Tofan, Victoria
Curcăneanu, Elena Sabadac, Ioana Lupu, Anne-Marie Mihiţ ş.a.;
sub semnăturile unor directori de biblioteci publice, universitare,
academice sau specializate care dau fundament practic abordărilor
teoretice: Dumitru Constantin Zamfir (Constanţa), Nedelcu Oprea (Galaţi),
Dimitrie Poptămaş (Târgu Mureş), Ştefan Andronache
(Tecuci), Ioan Holhoş (Sibiu), Gheorghe Macsim (Ploieşti), Silvestru
Voinescu (Piteşti), Gheorghe Popescu, D. M. Păpurică, Mihai
Petrescu, Ion Stoica, Gheorghe Buluţă (Bucureşti) şi alţii,
absolvenţi ai Secţiei de biblioteconomie din cadrul Facultăţii
de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Lista lor va fi
completată cu nume noi, tot atât de valoroase, după 1989.
De o importanţă deosebită pentru viaţa
culturală a Clujului şi ţării a fost apariţia, în luna
decembrie 1949, a „Almanahului literar”, devenit din ianuarie 1954
STEAUA. Revista va contribui hotărâtor la schimbarea în bine a vieţii
cultural-literare prin calitatea redactorilor, dar şi a redactorilor
şefi: M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, A. E. Baconsky, Aurel Rău
şi Adrian Popescu.
Nu trebuie să uităm că apariţia
acestei reviste a fost posibliă şi prin întoarcerea la Cluj, din
refugiul său de la Turda, a primului „poet modern” al Ardealului, Emil
Isac, şi prin vechea sa amiciţie cu fostul său student la
Belle-Arte, Miron Radu Paraschivescu. În agitaţii ani postbelici, Emil Isac
îşi va relua activitatea literară şi de publicist, colaborând la
publicaţiile clujene „Tribuna nouă” şi în „Lupta
Ardealului”, dar şi la ziarele şi revistele din Bucureşti – „România
liberă”, „Contemporanul” etc. Sub titlul emblematic Între
noi şi unguri, Ieri şi azi s-ar putea încadra numeroasele
evocări despre prietenii săi maghiari Ady, Kosztolányi, Babits,
despre acţiunile sale vechi de dezvoltare a prieteniei dintre români
şi maghiari, iar în numele acesteia judecata pe care o face reînvierii
păcătoaselor tendinţe revizioniste condamnate de istorie.
Un alt moment important al acestor ani a fost readucerea
la lumina vieţii literare şi publice a marelui scriitor Ion
Agârbiceanu, izolat prea mulţi ani într-un Cluj care-i întorsese spatele,
ostil chiar, vechii sale activităţi literare, publicistice (ziarul „Patria”)
şi cetăţeneşti. Această reintrare benefică, s-a
datorat existenţei noilor scriitori crescuţi la „Almanahul
literar” şi în mod special celor crescuţi la filiala din Cluj a
Uniunii Scriitorilor (Ion Brad, Ion Oarcăsu) şi universitarului
Mircea Zaciu.
TABEL SINOPTIC
cu principalii indicatori biblioteconomici realizaţi
în perioada
1951-1956
de către Biblioteca
Centrală Regională Cluj
Anul
|
Populaţie
oraş |
Număr
cititori înscrişi |
% Atragere la lectură |
Volume
existente la sfârşitul anului |
Volume achiziţionate în anul |
Volume împrumutate/
consultate |
|
1951 |
– * |
1.562 |
– |
9.700 |
2.800 |
32.000 |
|
1952 |
– * |
2.466 |
– |
12.651 |
3.500 |
47.000 |
|
1953 |
– * |
4.965 |
– |
20.435 |
6.935 |
52.870 |
|
1954 |
– * |
5.374 |
– |
24.622 |
4.187 |
65.306 |
|
1955 |
– * |
4.667 |
– |
41.194 |
18.068 |
60.000 |
|
1956 |
154.723 |
4.615 |
2,98% |
50.806 |
9.718 |
50.420 |
* – nu există date statistice privind
recensământul populaţiei.