De la Memorie şi cunoaştere locală
Cuprins |
[modifică] Înființarea fabricii de porțelan Iris
Întreprinderea a fost întemeiată la 11 februarie 1920, având ca obiect fabricarea porţelanului, şamotei şi sobelor de teracotă. Cu un capital social de 12.000.000 lei, principalul acţionar al fabricii a fost Banca Agrară. Primul Consiliu de Administraţie a fost format din Dominic Raţiu – preşedinte, Vasile Osvadă, dr. Laurian Gherman, dr. Petre Poruţiu, Ionel Comşa, ing. Vasile Lazăr, dr. Iuliu Szadeczky, dr. Iulian Pop, Simion Farkaş, dr. Vasile Hossu. În perioada interbelică, din Consiliul de Administraţie au mai făcut parte: scriitorul Ion Agârbiceanu, prof. dr. Prie Octavian, prof. dr. [Hațieganu%2C_Emil|Haţieganu Emil]], Petre Simu, prof. dr. Sebastian Nicolau, dr. Lazăr Liviu, prof. dr. Silviu Dragomir, dr. Elie Dăianu, dr. Marcian Căluţiu, dr. Valer Moldovan, dr. Laurian Gabor.
Anul 1924 s-a încheiat cu o pierdere de peste 3.000.000 lei, cu toate că producţia de porţelan a crescut cu 38%, iar cea de şamotă cu 300%. Aceste pierderi s-au înregistrat şi anii următori, dar anul 1927, conform bilanţului, este considerat ca fiind primul an de la înfiinţare care indică o consolidare a societăţii.
În anul 1928, personalul era compus din 11 funcţionari administrativi, 5 funcţionari tehnici inferiori, 1 medic, 12 lucrători calificaţi şi 224 lucrători necalificaţi.
Dacă criza economică a adus fabrica în pragul falimentului, în anii următori s-a ajuns treptat la o creştere a producţiei şi o îmbunătăţire calitativă a acesteia. Marca „IRIS – FINE PORCELAINE” a început să devină tot mai căutată de comercianţi şi consumatori şi tot mai cunoscută peste hotare, prin participarea la târguri şi expoziţii, ca cele de la Viena, Leipzig, Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Cluj etc. Fabrica producea porţelanuri de lux pentru familiile aristocratice, inclusiv Casa Regală a României, dar şi pentru alte case regale europene legate dinastic de familia Hohenzollern-Sigmaringen.
Fabrica de porţelan Iris se situa după al doilea război mondial printre cele mai importante întreprinderi din ţară în subramura industrială din care făcea parte. Multă vreme a fost şi singura. Abia la sfârsitul anilor '60 a apărut a doua la Alba Iulia, iar apoi altele în Argeş şi în Moldova, puse în funcţiune de specialiştii clujeni, iar personalul lor a fost calificat la Cluj, la locul de muncă. Fabrica de porţelan Iris era referinţa de calitate în branşă şi unul dintre simbolurile Clujului.
După naţionalizare, întreprinderea dispunea de trei secţii: fabrica de porţelan, fabrica de sobe de teracotă şi secţia de şamotă. S-a trecut la investiţii şi reorganizarea procesului de fabricaţie. S-au construit în primul rând noi cuptoare (8 cuptoare între 1949-1964), s-au lărgit şi supraetajat clădiri existente. Cea mai însemnată amenajare cu caracter tehnic a perioadei a fost instalarea unei linii monorai de tip conveior pentru transportul produselor pe fluxul tehnologic între secţiile strungărie şi expediţie. Procesul de modernizare a continuat în anii 1966-1970, fapt care a dus la creşterea capacităţii de producţie, anii ’70 fiind consideraţi apogeul. Investiţii importante s-au facut atunci în sectoarele de fasonare a porţelanului prin strunjire, la porţelan artistic, la ardere şi la decor. Exportul produselor purtând marca Iris a reînceput în anul 1969. În anul 1989, Fabrica de porţelan Iris avea 2.100 de angajaţi, iar majoritatea producţiei mergea la export. Tot la Iris erau fabricate obiecte de lux destinate familiei Ceauşescu, membrilor Comitetului Central ai P.C.R., ori cadouri pentru membrii delegaţiilor străine care vizitau România. De asemenea, aici au fost confecţionate vazele uriaşe care împodobesc Casa Poporului.
După 1989, în cei douăzeci de ani scurşi de la ultima retehnologizare, compania clujeană a rămas mult în urmă. Randamentul vechilor cuptoare de ardere a porţelanului deţinute de Iris din 1967 era de câteva ori mai mic decât al celor moderne. Lucrurile stăteau la fel în ceea ce priveşte fasonarea: presele izostatice aveau productivitate mai mare şi rebutau mai puţin decât vechile strunguri de porţelan de la Fabrica Iris. În lipsa investiţiilor, ponderea produselor de calitatea I, exportabile, a început sa scadă, iar stocurile de produse finite deveneau tot mai mari. Situaţia s-a agravat pe măsură ce a scăzut şi puterea de cumpărare pe piaţa internă. În aceste condiţii, în anul 1999, Fabrica de porţelan Iris s-a privatizat. Noul proprietar a condus însă fabrica spre faliment. Constantin Moraru, acţionar majoritar al Companiei Geromed Mediaş, companie producătoare de sticlă, a cumpărat în anul 2003 şi fosta Fabrică de porţelan Iris, din Cluj. La sfârşitul anului 2003, fosta Fabrică de porţelan, închisă câţiva ani, a fost repornită. În anul 2005, Fabrica Iris ajunsese să aibă 450 de salariaţi şi o cifră lunară de afaceri de 10-12 miliarde de lei. Jumătate din producţie mergea la export. O nouă criză a survenit în viaţa întreprinderii în anii 2005-2006. Ca urmare, aceasta avea să-şi reducă mult activitatea. Cuptoarele de ardere a porţelanului mai functionau doar 10 zile într-un interval de două luni, iar fabrica a ajuns să importe produse albe din China şi Polonia. Fabrica mai avea 106 salariaţi cu care reuşea să producă în valoare de 4-5 miliarde de lei pe lună.
[modifică] Bibliografie
- Octavian Buzea, Clujul 1919-1939, Cluj, 1939, p.238;
- Fabrica de Porţelan IRIS Cluj 1922-1972, Cluj-Napoca, Editura Întreprinderea Iris, [1972], p. 17-59, 149;
- Marin Oprea, Din viaţa economică, în 80 de ani de administraţie românească la Cluj-Napoca, vol.I, ediţia a II-a revizuită, coord. Dan Brudaşcu, Cluj-Napoca, 1999, p.232.
- Iosif Kecskés, D. Lászlóffy, Petre Danciu, Ion Rîmniceanu, Aurel Giurgiu, Dezvoltarea social-economică, în Istoria Clujului, sub red. Acad. Prof. Ştefan Pascu, Cluj, [s.n.], 1974, p.465.
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Geromed
- http://www.ftr.ro/iris---marire-si-decadere-1856.php
